Psalm de dor

Mi-e dor de tine, Doamne!

2012-01-05T19:23:00.005+02:00

,,E atâta tăcere în sufletul meu... Îl simt atât de obosit şi înlăcrimat. Mă arde neîncetat şi dulce dorul de Tine, Bunule!

Mi-e dor să-Ţi privesc Chipul blând din icoană, să Te ating cu mâna tremurând, să-Ţi povestesc fărădelegile mele şi apoi să Te iubesc mai mult şi mai mult, iar Tu, ca un milostiv să mă ierţi.

Unde eşti acum, Doamne? Te simt de atâtea ori aproape, păşind lângă mine, dar nu te văd... Îmi întind mâna o clipă sperând că Te voi ajunge, dar nu eşti...

Bunule, Te pierd, Te găsesc şi iar Te pierd. Şi bucuria pe care o am atunci când Te zăresc o clipă îmi adânceşte durerea clipelor în care nu Te văd. Dar drept este, Doamne, să nu-mi îngădui să Te văd, că nevrednică sunt...

Din adâncurile inimii mele Te întreb: Unde eşti, Dumnezeul meu? Unde eşti, Pacea mea?

Bunule,... unde Te-am pierdut?"

(Talita)

Sursa: AICI

Gânduri la început de an

2012-01-01T16:04:00.001+02:00

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul său, adică imagine sau "umbră" a Fiului - Chipul propriu al Tatălui (cf. Sf. Atanasie cel Mare). A fost creat de Dumnezeu cu ca sclav, ci spre a se maturiza, spre a înainta "spre desăvârşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu prin virtuţi" (cf. Sf. Grigore Teologul)

Astornomia lui Copernic sau biologia lui Darwin sunt incapabile să dezmintă adevărul acesta ( deşi se încearcă de ani buni).
Primii oameni, Adam şi Eva, s-au abătut de la chemarea făcută lor de Dumnezeu. Aceasta consta într-o nesfârşită asemănare cu El în veşnicie. Era chemarea la îndumnezeire. Au păcătuit din nesocotinţă, pentru că au întrebuinţat rău voinţa lor liberă şi, în loc să înainteze spre Dumnezeu, şi-au cauzat moartea, potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi cei care se îndepărtează de Tine” (Ps. 72, 26). Consecinţele acestui păcat au lăsat şi înca mai lasă urme adânci în istoria omenirii.

Tendinţa oamenilor de a trăi “comunitar” şi, prin aceasta, de a-L lăsa pe Dumnezeu într-un colţ de umbră (inaccesibil şi temut Judecător) face ca omul să treacă de la asemănarea cu Dumnezeu la asemănarea cu cel pe care l-a preferat în locul Lui.
Dacă vom privi peste istoria omenirii, vom vedea cum vrăjmaşul-diavol a reuşit cu success, în repatate rânduri, să-l facă pe om “asemenea lui: dezbinat de Dumnezeu şi neâncrezător în iubirea Lui de oameni” (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). Astfel, omul nu a mai cunoscut pe Dumnezeu ca Iubire, ci mai mult L-a identificat ca duşman al său, aşa cum şarpele îi şoptise femeii în grădina Edenului.
În epoca sclavagistă, diavolul a modelat pe sângerosul stăpân de sclavi, punând în fiinţa lui tot adâncul cruzimii propriei sale firi.
În feudalism, l-a creionat pe “cavalerul” care, în numele unor “idealuri” politice sau religioase, semăna moarte printre cei ce nu-i împărtăşeau ideile.
În capitalism, l-a format pe bancherul putred de bogat, dar şi teribil de nemilos şi avar.
În perioada bolşevistă, a ridicat pe comunistul devotat ateismului sau marxist, creatorul unui “iad egalitar”. Antihristul, care în numele unităţii şi al păcii între popoare a încercat să distrugă părtăşia şi unitatea omului cu Dumnnezeu, se războia cu toţi cei care doreau să trăiască în această unitatea sfântă.
Am păşit acum pragul unui nou an şi suntem încă într-o perioadă nesfârşită de tranziţie. În această libertate, mult dorită de oameni, cu tristeţe observăm că diavolul, de 22 ani se străduieşte să cizeleaze o nouă generaţie, cu o gândire mai sincretistă, mai “ecumenistă” şi mai “democratică”, combinând în ea minciuna, demagogia, înşelătoria, imoralitatea, beţia, oportunismul, desfrâul, adulterul, necredinţa, prostia şi incultura. În acest timp, raţiunea omenirii doarme profound, lăsându-se dusă de vântul tranziţiei, neţinând cont de morală, de religie sau de cultură - în adevăratul lor sens.
Un panseu celebru al pictorului spaniel Goza spune: “Somnul naţiunii naşte monştri”, şi din nefericire trăim din plin această realitate crudă.

Am păşit într-un nou an, şi cu uimire vedem cum ceea ce era creat să fie perfect şi fericit se destramă tot mai mult, pierzându-şi din strălucirea dintâi datorită “poluării sufletelor oamenilor”.
Să trecem pargul acestui an cu dorinţa sinceră de schimbare, rugându-L pe Dumnezeu să vindece egoismul uman, pentru a ne putea privi reciproc în lumina iubirii Lui, a regăsi puterea jertfei şi a învăţa conjugarea verbului “ a iubi”, pe care îl ştim doar la persoana întâi.
Să căutăm a păşi înainte, conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostrum şi în noi, gata oricând să iubim şi să iertăm, să jertfim şi să credem, căci “…unde a intrat tâlharul – nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul. – Nu-i păcat pe care Domnul mu Şi-a pus făgăduinţa – unul singur nu se iartă niciodată: necredinţa”.

“Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta. Şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi locuitor al raiului”

Să fie acesta strigătul nostru zilnic, rugăciunea minţii şi a inimii noastre, într-o vreme în care nici inimii, nici minţii nu le mai este lăsat timp de rugăciune.

Concert de colinde

2011-12-23T00:10:00.001+02:00

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la video ROD din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Cel Cuprins și Necuprins

2011-12-14T21:36:00.000+02:00

1. Cu cât ne dăm mai bine seama cum ar fi trebuit să vorbim și să scriem despre Dumnezeu, cu atâta suntem mai nemulțumiți de ceea ce am realizat.

Chiar daca ne-am fi pus în aceste opintiri toată puterea, tot talentul și toată sudoarea noastră, abia de pe muntele până unde ai putut urca, poți să vezi nu numai cât de înalți sunt alți munți, ci și cât de mult mai este dincolo de până unde ai putut cuprinde tu!

2. Sfărșim miile de pagini cu Hristos, fără a putea pune punctul final.

Sfârșim miile de mări călătorite cu El, fără a putea spune: iată marginile!

Și sfârșesc miile de mulțumiri, fără a putea simți: de-ajuns!

Ce nemarginit ești Tu, Marele și Veșnicul nostru Dumnezeu!

3. Cuvântul lui Hristos este desăvârșit, atât în întregul lui, cât și în fiecare părticică a Sa.

N-ar fi “prea mult” oricât s-ar putea spune sau scrie despre Hristos. Dar nu este nici “prea puțin”, oricât s-a putut.

Pentru a-L putea cuprinde pe Iisus Hristos, Domnul nostru, cât este El, n-ar ajunge toate cărțile câte le-ar încăpea toată lumea. Dar pentru a-L putea cuprinde cât ne trebuie El nouă, este de-ajuns o singură carte: Biblia Sa.

4. Cine vrea să vadă măreția Adevărului lui Hristos, acela să privească în cărțile munților, a mărilor, a câmpiilor, a pădurilor, a înălțimilor și adâncimilor. Care nu încap în lumea aceasta, ci se întind în nenumărate alte lumi. Toate acestea vorbesc și scriu despre cele ce le-a făcut și le face Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.

Dar cui vrea să vadă dragostea cea și mai mare a Lui, Care S-a dat pe Sine Însuși spre a ne mântui pe noi toți, – aceluia îi este de-ajuns să priveasca doar o singură parte a Cărții Sfinte: Golgota.

5. Nu este oare dumnezeiește a descoperi acest minunat adevăr? Că dacă ai ști întreagă Biblia, nu știi totuși prea mult despre Iisus Hristos, dar dacă știi cu adevărat acest singur capitol despre El, nu știi totuși prea puțin!

6. Și iarași alt adevăr minunat: Orice lucrare de pe pământ este mult mai frumoasă înainte de realizare, adică atunci când e doar idee, în partea ei nevăzută,

– decât apoi în partea văzută, când este întrupată într-o realizare.

Dar Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu scris, ne apare nespus mai desăvârșit, mai frumos, mai înțelept, mai minunat – decât orice alt concept de pe pământ!

Cine a mai scris vreodată așa ceva asemenea ei?

7. Ceea ce avem cu adevărat, este ceea ce ne rămâne după ce am pierdut tot ce ne-am strâns

Ceea ce vei avea și tu în veșnicie – suflet preaiubit – este ceea ce ai strâns în inima ta și ai împlinit în trăirea ta din cele ce le-ai auzit până aici!”

Traian Dorz

din volumul „Garanția veșnică”

În seara asta vine moş Nicolae!

2011-12-05T23:47:00.003+02:00

De câte ori vin sărbătorile retrăiesc copilăria alături de fiul meu.Cine este moş Nicolae?

Mă întrebam adesea în copilăria mea…. Mă uit peste scrisoarea fiului meu, adresata moşului, ce moş darnic, cum a ştiut el să-i aducă de toate…

Pentru o clipă, mă încearcă un sentiment de invidie, dar trece iute. Andrei, aude un zgomot în geam, sare iute din pat, dar îşi aduce aminte că ghetuţele sunt în coridor, fuge iute…Doamne, parcă ar fi un vis, ce fericit e…iar mă încearcă acel sentiment, Doamne, iartă-mă!

Vezi tati, îmi spune copilul, dacă nu ai scris lui moş Nicolae nu ţi-a adus nimic!

Zâmbesc, bucuria lui e cel mai frumos cadou! Mulţumesc Doamne!...

,,Povestiri din Casa Nordului" - povestiri pentru Fabian -

2011-11-16T08:41:00.000+02:00

Coperta: Vlad Turburea - click foto

CALEŞTI CU POVEŞTI ÎNGEREŞTI

Maria Doina Leonte, „Povestiri pentru Fabian” – carte în curs de apariţie...(n.b. a apărut cu titlul ,,Povestiri din Casa Nordului" :) )

Atenţie! Universul prichindeilor este invadat de îngeri şi îngeriţe. Mărturie stau aceste poveşti cu litere cereşti, pe care autoarea le aduce aici, spre judecată, (ori spre delectare?) celor mici. De unde? Ai să te miri: din „Cutia cu amintiri”. O cutiuţă fermecată, nici lungă, nici lată. Pătrată? Rotundă? Şi legată c-o fundă? Să vedem ce găsim în ea, poate ne alegem şi noi cu ceva. (Poate c-o stea?) Ceva folositor, pe plac tuturor.

Aşa ar putea fi prezentată o carte pentru prichindei şi prichinduţe slăbuţi şi slăbuţe, grăsunei şi grăsuţe ca nişte mămăruţe.

Ei, dar ne-am întins la vers dulce şi nu ne-am mai duce.

„Cutia cu minuni” –trebuie deschisă de luni până luni. Şi citită pe îndelete, dragă băiete, până o-nveţi pe dinafară, ca să nu fii tras pe sfoară. Adică să nu fii păcălit, precum ursul, de vulpe, ştiţi povestea că i s-a cam dus vestea. Auziţi minune: un băiat se juca pe plaiul cerului cu mingi de stele. Păcatele mele!

Un îngeraş împărţitor de vise, pare-mi-se, nu e lucru de şagă. Dă-mi şi mie unul, măi dragă! Unul frumos, maiestuos, cu Făt-Frumos. Să mi-l trimiţi în amurg, călare pe-un murg. Ori pe-un cal ţintat, că-i mai adevărat. C-un corn în frunte, mă rog, care-i inorog.

Pe-un tobogan de curcubeu m-aş da şi eu şi m-aş legăna pe-un hamac de stele legate de nori cu nuiele. Şi tumbe pe norii pufoşi aş face, că doar nu-s colţuroşi. Doar că-s prea aburoşi şi apoşi. Lăcrămoşi. Adică plâng până se frâng. Norii sunt ca perniţele pe care mă legăna mămica mea înainte de a veni moşul Ene pe la gene. Şi alunecam şi mă duceam ca-ntr-o apă călduţă şi moale, în picioruşele goale. Tare, tare-mi plăcea să mă scald în ea.

Şi pe când îngeraşul privea în jos, pe pământ, ce să vezi? Un băieţel cu zâmbet fermecător, care dormea şi visa un înger în zbor!

Cum e posibil? Iată că este, în această poveste. Şi-n altele, mii, scrise pentru copii. Fabian, căci despre el este vorba, primi un vis fermecat, adică adevărat. Un vis de însănătoşire, un vis de prietenie şi de iubire.

Aţi avut şi voi acest fel de vis? Cu o cutiuţă în care se află minuni?

Dacă ai avut, să mă suni. Neapărat. Şi-o să-l transmit, din oraş în oraş şi din sat în sat, ca prichindeii să se roage la îngerul lor păzitor, să le aducă şi lor, din Cutia cu minuni, un vis. Am zis.

Ei, şi tot aşa, continuă poveştile acestei doamne minunate, ca şi zânele din poveştile fermecate.

O alta, se numeşte „Angelica şi îngeraşul”.

Poveştile Mariei Doina Leonte sunt pur şi simplu molipsitoare. Nu poţi doar să le citeşti pur şi simplu. Ele te îndeamnă la visare, la creaţie, la îm-po-e-zi-re! îţi oferă fel de fel de învăţăminte şi sfaturi, dar, mai ales, sunt educative. În această poveste suntem îndemnaţi să ne rugăm alături de părinţii noştri pentru ca problemele familiei să se rezolve. Rugăciunea în comun face multe minuni. Iată, fetiţa Angelica, de numai şase ani, se roagă alături de mămica ei, pentru ca Dumnezeu să le dăruiască un frăţior sau o surioară pentru ea şi un copilaş mămicii. Rugăciunea comună este foarte importantă în familie şi Dumnezeu nu poate să rămână indiferent la ea.

Fetiţa era tare tristă că nu are cu cine se juca. Aşa că au hotărât să-i ceară lui Dumnezeu această favoare. Pentru că, a avea un copil e un mare privilegiu, o favoare deosebită pe care Creatorul o acordă familiilor. Este o binecuvîntare şi un har la care familia trebuie să răspundă afirmativ.

Şi apoi, atunci când rugăciunea e împlinită, să nu uitaţi să mulţumiţi îngerului care v-a ajutat şi a susţinut cererea voastră. Aşa se cade. Aşa e frumos.

În povestea de faţă, familia Angelicăi primeşte în dar de la îngeraş, pe micuţul Fabian, o scumpete de băieţel, la apariţia căruia, camera s-a umplut de lumină.

Voi ştiaţi că îngerii au inimă? Cum să nu! Şi încă o inimă caldă, iubitoare, duioasă, plină de bunătate. „Inimă de înger” – povestea Mariei Doina Leonte, tocmai acest lucru îl subliniază.

Costeluş este un băieţel visător, de 8 ani, căruia îi place să stea culcat pe iarbă şi să privească norii în asfinţit. Ciudate arătări care se plimbă pe cer! Iată, acum închipuie o inimă uriaşă care, se pare că e chiar Inima lui Dumnezeu. Dar care copil nu a visat cu ochii pe cer, la prefacerea rapidă a norilor în fel de fel de dihănii şi vrăjitoare. Dar Costeluş vede acum pe cer, din nori, un îngeraş cu aripile strânse, apoi o claie de vată de zahăr. După multe înfăţişări, norii s-au ascuns şi înserarea a pus stăpânire pe pământ. Băieţelul şi-a dorit să aibă o inimă uriaşă, să-i poată iubi pe toţi, pentru că dacă ai inimă mare, eşti ca un înger.

În poveştile Mariei Doina Leonte copiii învaţă să iubească, ceea ce e cel mai însemnat lucru, pentru că, dacă nu ştii să iubeşti, nu vei avea parte de iubire.

O altă poveste se numeşte „Vis împlinit”. De data aceasta, visul este al lui Dorinel. Şi nu e altul decât acela de a fi campion la fotbal. El a învăţat de la bunicul lui că trebuie să munceşti mult şi să lupţi ca să-ţi împlineşti visul. Dar mai există şi altfel de campioni, campioni în fapte bune, în cuminţenie, în lupta cu păcatul, cu minciuna şi cu răutatea. Bunicul îl învaţă cum să preţuiască lucrurile şi oamenii şi cum să-i ajute pe cei care au nevoie. Cei doi îi fac o vizită unui alt băieţel, bolnav, într-un cărucior cu rotile. Dorinel nu şi-a dat seama de suferinţa celuilalt decât când acesta i-a povestit că a avut un accident şi că nu va mai putea juca niciodată fotbal. Cu toate acestea, Ionuţ nu-i invidia pe ceilalţi copii care se puteau juca. La întoarcere, Dorinel află poate prima lui lecţie de viaţă: „Unele lucruri se înţeleg şi se simt fără cuvinte”.

Peste ani de zile, visul lui Dorinel s-a împlinit. Dar el n-a uitat niciodată învăţăturile bunicului şi pe copilul infirm căruia i-a făgăduit că va juca şi pentru el. Şi într-adevăr, la Campionatul de Juniori, pe podium, aducându-i pe cei doi lângă el, le-a mulţumit şi a spus mulţimii:

“Sunt campion pentru că ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin campion! Poate că a fost şi visul lui ... Iată, eu sunt împlinirea visului lui. Mulţumesc, bunicule!” Apoi privi spre Ionuţ şi le spuse tuturor:

Am jucat de două ori mai bine, pentru că am jucat şi pentru Ionuţ. El este adevăratul campion! El şi-a învins tristeţea şi neputinţa. Voi dărui jumătate din banii mei pentru ca Ionuţ să aibă un cărucior performant.

Toată mulţimea aplauda, iar colegii de echipă l-au ridicat pe Ionuţ sus de tot cu tot cu cărucior, apoi au procedat la fel şi cu Dorinel.”

Ce frumoasă poveste! Poate că fiecare din noi am avea ceva de învăţat de aici. Cum să mulţumim celor care ne-au ajutat să ne împlinim visul.

“Vă iubesc, doamnă Irina!” – are ca şi cadru de desfăşurare şcoala, iar eroina este o fetiţă, Lavinia, bolnavă de autism. Învăţătoarea unei alte clase încearcă să se apropie de ea şi curând, o învaţă un semn magic prin apropierea degetelor astfel ca acestea să întruchipeze o inimă. După o vreme, de Ziua Mamei, Lavinia şi colegele ei, aveau să-i dăruiască acestei învăţătoare, 25 de inimi din degeţele unite în chip miraculos, precum şi zâmbetele lor fericite. Ambele învăţătoare sunt foarte emoţionate, alături de aceşti copii minunaţi care au ajutat-o pe Lavinia să se apropie de oameni şi să-şi depăşească boala care o izolează de lume.

Poveştile Mariei Doina Leonte au darul de a te emoţiona puternic şi de a-ţi imprima în suflet dorinţa de a face bine. O fi vreun înger de vină? Tot ce se poate. Dar mai sigur, e inspiraţia care vine direct de la Dumnezeu în chip de înger.

În cuvinte simple, pe înţelesul copiilor, autoarea reuşeşte să creeze o lume magică, plină de farmec şi culoare în care copiii uimesc prin perspicacitate, sensibilitate, spontaneitate.

O alta, intitulată: “Darul Mulţumesc!” - istoriseşte despre un băieţel voinicel, care îşi aştepta cu nerăbdare aniversarea, chiar de ziua Sfântului Dumitru.

Băieţelul răsfăţat, obişnuit să primească toate darurile pe care le cerea părinţilor şi rudelor, află de la bunica lui o lecţie straşnică, şi anume aceea că trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate darurile naturii pe care le-a primit din belşug: legume, fructe, pomi, flori, apă, soare, pământ şi tot ce ne înconjoară.

De ziua lui, băiatul îi face un neasemuit dar mamei sale: o inimioară sculptată în lemn de cireş pe care îi scrie un mesaj de dragoste şi mulţumire. Pentru că mama este cel mai scump cadou pe care micuţul îl primise chiar din mâinile lui Dumnezeu, cea care i-a oferit la rândul ei: darul vieţii. Şi aici se verifică zicala populară: Dar din dar se face Rai.

Dar mai presus de toate, Maria Doina Leonte ne învaţă pe noi, cum să ne facem daruri. Unii altora, nouă înşine şi lui Dumnezeu. Pentru ca la rândul nostru, să ştim să primim darurile.

Cu nespus de multă gingăşie, autoarea ne introduce în universul copiilor, al tristeţilor şi bucuriilor acestora în toate anotimpurile, dar mai cu seamă, în anotimpul cel mai frumos al copiilor, iarna, pentru că atunci, pot prinde în palme fulgii de nea, să-i ascundă-n căuş, chiar dacă vor rămâne puţin trişti şi dezamăgiţi că în locul lor, vor găsi doar câţiva picuri de rouă. Pătrunzând cu sfială în această lume minunată, îţi descoperi dorul de drag, de acel meleag care, de când lumea e lume, se ştie, se numeşte: Copilărie!

Şi pe acest fundal imaculat se desfăşoară povestea autoarei, “Darul de la Moş Crăciun”, avându-l ca erou pe Cristinel, un băieţel aflat la vârsta primelor litere din alfabet. Sărbătoarea Crăciunului cu toate darurile şi cu pomul de iarnă apropiindu-se, puştiul de hotărăşte să-i scrie lui Moş Crăciun şi să-l roage să aducă pentru membrii familiei, fiecare, câte un dar. Pentru sine, însă, uită să ceară ceva. În noaptea Ajunului, năstruşnicul Moş Crăciun bate la uşă, împarte darurile şi, spre surprinderea lui Cristinel, îi înmânează acestuia cadoul dorit: o maşinuţă cu telecomandă. Uimirea care se citeşte pe chipul micuţului nu are margini. El înţelege că este răsplătit tocmai pentru faptul că a pus familia înaintea dorinţei sale şi nu s-a mai gândit la cadoul propriu.

Autoarea subliniază cu graţie momentul acesta, concentrându-l într-o învăţătură utilă: “atunci când uiţi de tine, iubindu-i pe ceilalţi, este Cineva care nu uită de tine, este cineva care îţi ştie cele mai arzătoare dorinţe şi cele mai tainice vise şi, la timpul hotărât de El, toate le va împlini, aducându-ne bucurii mult mai mari decât ne-am putea face noi înşine”.

Dar Cristinel mai află că darul cel mai preţios pe care creştinii îl pot primi în Noaptea de Crăciun este Însuşi Pruncuşorul Iisus.

Tot un subiect spiritual are şi povestirea următoare, „Pe genunchii lui Iisus”. Pornind de la istorisirile din cartea cu acest titlu pe care mama lui Andrei i le citeşte în fiecare seară, copilul află multe taine şi învăţături pe care Învăţătorul le spunea discipolilor, luându-i pe copilaşi pe genunchii Săi şi îndemnându-i pe ucenici să se facă la suflet aidoma copiilor dacă vor să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, Andrei află că orice vis se poate împlini dacă-l rosteşti în rugăciune cu ardoare. Visul lui Andrei este ca tatăl său să se întoarcă de sărbători din străinătate. Şi într-adevăr, dimineaţa, se trezeşte în braţele tăticului său, venit în acea noapte acasă.

Ultima povestire, „Mâinile” este construită pe ideea darului lui Dumnezeu pentru om: mâinile. Mâinile care-l ajută să muncească, să mângâie, să scrie, să facă bine, să ajute un bolnav. Estera îşi admiră mama ale cărei mâini sunt foarte frumoase. Dar în acelaşi timp, i se nasc întrebări nechemate în minte: de ce oamenii fac atâta rău cu aceleaşi mâini cu care mângâie? Şi tot la mămica ei află răspunsul:

„Mama fu surprinsă de întrebare. Stătu puţin pe gânduri, apoi începu să povestească: ,,Când Dumnezeu a făcut omul, a stat mai mult timp atunci când i-a modelat mâinile. I-a făcut cele cinci degete de mărimi diferite ca să poată apuca orice obiect; i-a făcut o palmă în care să poată aduna boabe, sau apă din izvor sau petale de flori...A îmbrăcat palma cu piele catifelată ca să poată mângăia, să poată şterge lacrimi. I-a dat mâinii adieri de primăvară pentru a răcori fruntea arzândă a unui copil bolnav şi pentru a alina dureri ce zvâcnesc sub tâmple...Şi i-a dat căldură pentru a întâmpina palma celuilalt...Şi i-a dat o mână stângă şi o mână dreaptă pentru a-l îmbrăţişa pe cel ce îl iubeşte...”

Fetiţa îşi descoperă în acelaşi timp, propriile mâini şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu, într-o rugăciune emoţionantă, pentru acest dar minunat: darul mâinilor.

Povestirile Mariei Doina Leonte au acea simplitate şi gingăşie necesare literaturii pentru copii, au acel inefabil şi spontaneitate cu adevărat mirabile care se regăsesc doar la cei mici care nu au învăţat încă ce este răutatea. Şi mai au parfumul suav al aducerii aminte, pe fondul căruia se derulează cu mult tact, blândeţe şi dragoste maternă, care se simt în orice cuvânt, ceea ce, la autorii pentru copii este mai mult decât necesar, este aproape obligatoriu. Cine nu iubeşte copiii nu va putea niciodată să le dăruie Cuvântul lor, adică o părticică din sine.

CEZARINA ADAMESCU

26 octombrie 2011

Sărbătoarea Marelui Mucenic Dumitru

Sursa aici

Monologul Lui Dumnezeu

2011-11-14T21:01:00.004+02:00

"M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă...
Aşteptam să-mi spui două trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi.
Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: Bună dimineaţa! Dar erai mult prea ocupat.
Pentru a vedea că-ţi sunt alături, am surprins pentru tine cerul cu culori şi
cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.
Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atât de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.
Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie
măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ţi această
placere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat, M-ai înjurat.
Doream atât de mult să-Mi vorbeşti.
Oricum ziua era, încă, lungă!
Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am
aşteptat.
Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine.
Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea
cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghetori
pentru tine o mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat...
Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multă răbdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată...
Vreau să ţi-o arăt, pentru ca şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău.
Te iubesc atât de mult încât te voi răbda.
Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper că măcar azi, îmi vei acorda puţin
timp din timpul dăruit ţie.
Îţi doresc o zi bună şi minunată ca sufletul tău luminos !

Al tău Tată, Dumnezeu."

Scrisoare adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale, Margareta

2011-10-10T22:59:00.001+03:00

“Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea,…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singura mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, certă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,
Al. Vlahuţă
Când ai împlinit şaptesprezece ani.”

Poem de nuntă

2011-09-06T08:17:00.013+03:00

Click foto

Am vrut să scriu

un poem mai altfel

unul de nuntă, despre iubire,

de şi fluturi,espre stel
un poem presărat cu petale de mac
şi boabe de grâu,
un vers peste care
să picure lacrimile rugăciunii
de dimineaţă...
şi am strigat spre Cer:
,,Doamne, dă-mi harul Poeziei!"...

Dar în noaptea grea
un înger cu ochii albaştri ca iertarea
m-a certat frumos şi înţelept:
,,Dumnezeu ţi-a dat un copil,
un băiat care devine mire,
şi tu vrei să îţi dea şi poezia?"

În plânsul acestei dojane
cu iz de rai redobândit
am înţeles că poezia eşti tu,
copile...
poemul nostru de iubire
tu, întâiul născut,
întâiul iubit şi legănat
precum odinioară Samuel...

Şi poemul acesta a crescut
vers după vers
strofă după strofă
până a devenit cântec...
Dar îi lipsea ceva...
refrenul acela pe care să-l poţi cânta
tremurând de iubire.
Şi iată că azi, în ziua nunţii tale,
are două cuvinte:
Dumnezeu
şi Otilia...

Cine a bănuit vreodată
că va avea versul
atât de alb?!!...

Cine a bănuit că iubirea
îşi va dezbrăca ninsoarea
peste creştet, peste umeri
peste mâna care ţi s-a cuibărit în palmă?

Fiţi binecuvântaţi,
voi cei care azi ştiţi cel mai bine
ce e Iubirea...şi Cine e Iubirea...
De ea să fiţi încununaţi
mereu cât veţi cânta
refrenul nunţii veşnice!

Fiţi binecuvântaţi, Sami şi Otilia!

( ,,rugăciunile părinţilor întăresc temelia casei copiilor” )

Foto: Mirii cărora se dedică poemul

AICI un filmulet

Poem albastru...

2011-08-30T17:59:00.003+03:00

Nu mă mai plâng
că visele sunt uneori
reclame amăgitoare
aşezate în vitrinele gândului
mă pierd
cu sufletul desculţ
şi gleznele amorţite de aşteptări

Învaţă-mă
să nu-mi mai număr apusurile...
În răsărit pot înflori
a doua oară stânjenei
mai albaştri ca dojana Ta

Doar Tu ştii să citeşti
în ţesătura pernei
şi-n palmele sărate
măsuri de doruri

Trimite-mi un om
să semene cu Tine
(Mariana L. )

În ziua fericirii ( noastre)...

2011-08-29T07:50:00.006+03:00

Ieri, 28 aug. 2011, în cadrul adunării, soţul meu a anunţat din nou nunta băiatului nostru :)
După câteva clipe, m-a chemat şi pe mine în faţă....nu înţelegeam de ce :)
Apoi, cu lacrimi de bucurie, a spus adunării că acum 28 de ani, soacra mare, adică eu :), era mireasă....Şi de aici în colo au urmat multe urări, căntări, părtăşii pentru sărbătorirea evenimentului...A fost totul spontan ...Datorită pregătirilor pentru nunta băiatului, aniversarea căsniciei trecuse pe un plan secund... aproape că uitasem de ea :), dar, ca în fiecare an, soţul meu este foarte foarte atent...La fel şi cei mai buni prieteni ..
Cântarea de mai jos e cea pe care mi-am dorit-o la nunta mea....şi a fost :)

În ziua fericirii voastre,
noi vă dorim să fiţi mereu,
în toate căile vieţii,
călăuziţi de Dumnezeu!(bis)

Mâinile vă fie albe,
capul uns cu untdelemn,
şi pe toată viaţa voastră,
sfântul mântuirii semn!(bis)

În toate lucrurile voastre,
să fiţi de Duhul îndrumaţi,
nedespărţiţi în veci de Domnul
şi-n veci nedespărţiţi de fraţi!(bis)

Cuvintele Scripturii Sfinte
vă fie candelă şi far;
în toate zilele vieţii
să vă împărtăşiţi de har!(bis)

La ceasul rugăciunii, una,
să fiţi cu fraţii-ngenuncheaţi,
ca să puteţi, cu ei, fi-ntruna
de Domnul binecuvântaţi! (bis)

Căminul căsniciei voastre
vă fie-n dragoste păstrat,
să poată fi păzit de Domnul
şi fericit cu-adevărat!(bis)

Şi-apoi în veci să fiţi cu Domnul
în Sfântul Lui Ierusalim!
...În ziua fericirii voastre
acestea noi vi le dorim...(bis)
( Traian Dorz )

Rugăciune pentru soţi

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ne-ai învăţat să ne rugăm tot timpul unul pentru celălalt, ceea ce facem acum cerându-Ţi mila şi bunăvointa, ai grijă şi păzeşte pe soţul meu (soţia mea) de toate relele, cele văzute şi cele nevăzute. Dă-i lui (ei) sănătate şi înţelepciune ca să-şi îndeplinească toate îndatoririle, cele după voinţa şi porunca Ta. Păzeşte-l (o) de toate ispitele cărora le-ar putea cădea pradă.

Sprijineşte-l (o) în credinţă adevărată şi dragoste, ca să putem trăi împreună în cinste, şi luminează-ne căile după voia Ta. Că a Ta este puterea şi gloria în vecii vecilor. Amin.

Bunule Doamne, ajută-ne să ne amintim mereu de sfinţenia căsătoriei şi întăreşte legătura noastră. Miluieşte-ne ca să putem trăi vieţile noastre în credintă şi dragoste.

Ajută-ne să ne înţelegem şi să avem încredere unul în altul şi depărtează de la noi certurile. Binecuvântează-ne şi ai milă de noi, ca să fim demni de împărăţia Ta; că Tu esti preasfânt, şi Ţie ne închinăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi în vecii vecilor.

Amin.

De n-ai fost pe Retezatul

2011-08-14T10:19:00.003+03:00

De n-ai fost pe Retezatul, pe Ceahlău ori Caraiman,
pe-aceşti munţi cu vârfuri albe până-n cerul diafan,
cu-nălţimi de măreţie şi cu ape de mărgean,
şi cu spaţii de lumină, şi cu zări spre Canaan,
– de nu poţi o dată-n lună,
mergi măcar o dată-n an…

Stai acolo singur, seara, sus, pe câte-un vârf ceresc,
să te afle-acolo roiul stelelor ce se ivesc,
să te afle-acolo luna printre creste răsărind,
în genunchi, cu ceru-n braţe
şi cu lacrimi şiroind,
strâns lipit de sânul Crucii ca de-o inimă zvâcnind…

Lasă-te cuprins acolo de-al tăcerilor afund,
şi de harul rugăciunii ’nalt şi tainic, şi profund,
şi de imnele de îngeri care-ţi vor roi-mprejur,
de-a singurătăţii larguri,
de-al izvoarelor susur
ca de haru-mbrăţişării Mirelui Etern şi Pur…

Astfel petrecea adesea pe Tabor ori pe Carmel
şi Iisus Mântuitorul şi cei dragi ai Lui
cu El;
rugăciunea şi-nălţimea, fără margini şi sfârşit,
le transfigurau fiinţa într-un har desăvârşit,
iar când întorceau în vale
– aveau chipul strălucit.

Astfel îţi va fi şi ţie totul legănări de vis,
zările părea-ţi-vor albe trepte
până-n Paradis,
şi când totul se va face
veşnicie şi suspin,
vei primi îmbrăţişarea Infinitului divin;
– când vei reveni,
tot chipul îţi va fi de raze plin.

( Traian Dorz )

Scrisoare către un tânăr poet

2011-07-24T22:44:00.007+03:00

Paris, 17 februarie 1903

Mult stimate domn,

Întrebaţi dacă versurile sunt bune. Mă întrebaţi pe mine. Înainte aţi întrebat pe alţii. Le trimiteţi unor reviste. Le comparaţi cu alte poezii şi vă neliniştiţi când anumite redacţii vă refuză încercările. Deci (pentru că mi-aţi permis a vă da sfaturi) vă rog să renunţaţi la toate astea. Nu faceţi decât să iscodiţi lumea din afară, şi asta mai cu seamă acum n-aţi avea voie să faceţi! Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta. Nimeni!
Nu există decât o singură cale. Cufundaţi-vă în dumneavoastră înşivă. Cercetaţi cauza ce vă îndeamnă să scrieţi; cercetaţi dacă această cauză îşi întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii; recunoaşteţi, faţă de dumneavoastră înşivă, de-ar trebui să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi. Mai cu seamă asta: întrebaţi-vă în ora cea mai de taină a nopţii: trebuie să scriu?
Răscoliţi-vă după un răspuns adânc. Şi dacă ar fi să sune a încuviinţare, dacă aveţi voie să întâmpinaţi această întrebare serioasă cu un simplu şi răspicat "trebuie", atunci clădiţi-vă viaţa după această necesitate; viaţa trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente şi minore, semn şi mărturie a acestei dorinţe vii.
Atunci vă apropiaţi de natură. Atunci încercaţi ca, prin om, să spuneţi ce vedeţi şi ce trăiţi şi ce iubiţi şi ce pierdeţi. Nu scrieţi poezii de dragoste, ocoliţi mai întâi formele prea uzuale şi obişnuite: sunt cele mai dificile, căci e nevoie de o putere mare şi coaptă spre a da ceva personal acolo unde sunt cu duiumul creaţii bune şi în parte strălucite ale tradiţiei. De aceea salvaţi-vă de la motivele generale spre acelea pe care vi le oferă cotidianul dumneavoastră. Zugrăviţi-vă tristeţile şi dorinţele, gândurile trecătoare şi credinţa într-o frumuseţe - oricare ar fi ea - zugrăviţi toate acestea cu o sinceritate profundă, tainică şi smerită şi folosiţi spre a vă exprima obiectele ce vă înconjoară, imaginile viselor dumneavoastră şi obiectele aducerii aminte. Dacă cotidianul dumneavoastră vi se pare prea sărac, nu-l învinuiţi; învinuiţi-vă pe dumneavoastră, spuneţi-vă că nu sunteţi destul de poet ca să-i deşteptaţi bogăţiile, căci pentru cel ce creează nu există nici sărăcie nici loc sărac sau indiferent. Şi chiar dacă aţi fi într-o puşcărie ale cărei ziduri n-ar lăsa să pătrundă în simţurile dumneavoastră nici unul din zgomotele lumii - nu v-ar rămâne, chiar şi atunci, copilăria? Această de nepreţuit, regească bogăţie, acest tezaur al aducerilor aminte. Încercaţi să ridicaţi senzaţiile cufundate în adâncul acestui trecut îndepărtat; personalitatea vi se va întări, singurătatea vi se va lărgi şi va deveni o încăpere în amurg, de care va rămâne departe zgomotul celorlalţi. Şi dacă, din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume, vor apărea versuri, atunci nu vă veţi gândi să întrebaţi pe cineva dacă sunt versuri bune. Nici nu veţi face încercarea să interesaţi reviste pentru aceste lucrări; căci veţi vedea în ele posesia dumneavoastră dragă şi firească, o bucată şi o voce a vieţii dumneavoastră.
O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Originea sa dă aprecierea; alta nu există
(...) Poate însă, după coborârea în adâncul şi solitudinea dumneavoastră, va trebui să renunţaţi la a deveni poet (ajunge, după cum vă spun, să simţi că ai putea să trăieşti fără să scrii, ca să nu ai voie să o faci). Chiar şi atunci această reculegere nu va fi fost în zadar. De aici încolo viaţa dumneavoastră o să găsească în orice caz drumuri personale; şi ca ele să fie bune, bogate ori largi, asta v-o doresc mai mult decât v-o pot spune...

Cu tot devotamentul şi cu simpatie
Rainer Maria Rilke

Sursa AICI

Dulceaţa prieteniei

2011-07-21T23:07:00.007+03:00

,Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.

Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte], se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia]3. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.

Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare zi, nu se satură. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.

Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina7 să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.

Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis] fără nici o bănuială [şi împovărare]. Când prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca] . Iar când ezită [să ne poruncească] atunci ne mâhnim . Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.

Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!

Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară prieteni.

( Sfântul Ioan Gură de Aur ,,Despre prietenie" )

PS. Îmi doresc atât de mult să cresc într-o astfel de prietenie cu aproapele meu! Simt că fără cultivarea ei, toată iubirea e în zadar! Aceasta leagă oamenii, îi sfinţeşte, îi apropie de Cer!

Ruga lacrimilor de seară...

2011-07-20T22:30:00.002+03:00

...Doamne,
nu prea ştiu ce să Îţi spun în seara asta...
Lacrimile îmi împăiejenesc ochii...
un nod mare mi se opreşte în gât...
Poate ar fi trebuit să vin zâmbind înaintea Ta!
Dar sfinţenia Ta mă copleşeşte!
Primeşte îngenucherea mea!
Primeşte rugăciunea genunchiului meu,
a gândului meu, a versului meu...
Doamne, acum nu mă rog pentr mine,
ci pentru tristeţea celor ce îmi sunt ,,aproapele" meu!
Ia-o şi du-o departe de inima lor!
Te rog , Doamne, fă să nu mai fie oameni trişti,
copii trişti, mame şi taţi trişti!
Fă ca să vină seninul mai grabnic !...
Numai atunci voi putea zâmbi şi eu;
când vor zâmbi şi ei! Până atunci oftez cu ei,
plâng cu ei, mă rog pentru ei!...
Doamne, iartă-mi neputincioasele cuvinte!
Amin!

"Vesnicia ascunsa intr-o clipa" - A plecat in Vesnicie arh. Arsenie Papacioc

2011-07-20T01:47:00.002+03:00

Problema care se pune este ca in fiecare zi sa putem cuceri Vesnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gandul sa ajunga ceva in viata – profesor etc. – e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este sa slujesti la ce e mai inalt posibil. Daca tu nu stii sa slujesti lui Dumnezeu, Care este Vesnic, ai sa te impotmolesti. Trebuie sa fii atent: “Stai, ca asta nu tine de Vesnicie, deci nu o fac!”.

"Trebuie sa zbori cu amandoua aripile, vertical, fara cea mai mica abatere. Pentru ceea ce a facut Hristos pentru noi, nu e permisa nici cea mai mica abatere. Iar daca se intampla, sa fie fara voia noastra, sa cautam duhovnicul si sa ne dezlegam. Pentru ca nici o nenorocire nu inseamna ceva, daca credinta ramane in picioare. Cel mai mare castig al Satanei este descurajarea noastra in urma unor caderi, slabiciuni. Dragii mei, nu se ajunge sa strabati distante decat pas cu pas, dar sigur. Nu va intreb daca ati auzit de iad. Ati auzit, dar nu-l cunoasteti! Apucati-va de acum de a cunoaste mai intai Raiul. Va cunoasteti dupa identitatea din buletin, dar nu va cunoasteti inimile, posibilitatile."

"Moartea e o realitate dragii mei, ea nu vine sa ii faci o cafea ..."

Dumnezeu sa-l odihneasca cu Sfintii Sai!
Amin!

Bolnav de iubire...

2011-07-19T22:41:00.001+03:00

Bolnav de iubire

şi zdrobit de jale
am pornit pe drumuri lungi

a Te găsi
să-Ţi sărut cu lacrimi

urma urmei Tale
şi măcar o dată

Faţa-a-Ţi mai privi.

Ţi-am greşit, Iisuse, mi-am călcat cuvântul,
Ţi-am trădat iubirea, sunt un lepădat
dar azi sunt în stare să-nconjor pământul
să sărut obrazul care L-am scuipat.

Unde-ai mers? O, unde ai plecat Tu oare,
sfâşie căinţa sufletul meu tot
risipesc pe drumuri lacrime amare,
e pustiu şi-s singur, Doamne nu mai pot.

Viaţa mi-e zdrobită, iar în jur haine
urlă numai fiare groază şi fiori
şi-a înfipt durerea mii de colţi în mine...
— Iată Doamne plata celor trădători.

Vai, sunt gol şi singur şi privesc cu jale
stârvul pentru care eu Te-am părăsit
n-am pus preţ pe harul ascultării Tale
şi-azi mi-e-ntregul suflet ars şi pustiit.

Am crezut iubirea ceva de vânzare,
anii-atâtor jertfe i-am pierdut din gând,
scumpa mea Comoară, n-am putut fi-n stare
s-o plătesc cu sânge, dar să nu mi-o vând.

Am crezut că astfel va-nceta odată
zbuciumul şi lupta cu răniri de jar,
am zis: “da”, iar astăzi viaţa mi-e-ncleştată
De-nmiite cazne, zbucium şi amar...

Mâinile ispitei negre şi haine
vălul curăţiei crud mi-au sfâşiat
şi-aruncară-n tină sufletul din mine
— Ce-am făcut cu Tine, Darul meu Curat!

Unde-i curăţia mea de altădată,
unde-i frumuseţea limpedei priviri,
unde-i fericirea sfântă şi curată
din înfiorarea primei ei iubiri?

Unde eşti iubirea mea de-ntâia oară,
legănată-n lacrimi şi trezită-n cânt?
Azi trecută-i lupta, azi e pace-afară
dar în suflet plânge cel mai drag mormânt.

Ah, Te caut pe drumuri noaptea printre sate
pe-unde-au dus odată farmec paşii Tăi,
dar nu-i nimeni-nimeni, numai în cetate
latră tot aceaişi câini flămânzi şi răi.

Nu mai cântă câmpu-n zumzet de albine
zorii sunt departe, cerul e-nnorat,
depărtări de veacuri mă despart de Tine...
— Oare-aşa-i răsplata celor ce-au trădat!

O, de se mai poate să-mi primeşti fierbinte
lacrima căinţii, plânsul meu amar,
din acel tezaur ce-am avut ’nainte
îţi mai cer, Iisuse, o fărâmă doar:

Fă măcar o dată să-Ţi mai văd privirea
ca să ştiu că totuşi nu m-ai lepădat,
că în al Tău Suflet n-a-ncetat iubirea
— Să Te aflu iarăşi unde Te-am lăsat.

Traian Dorz

AICI este interpretarea parintelui Marian Marcus

,,Cum voi atrage privirile unui bărbat dacă nu mă machiez?"

2011-07-18T16:11:00.002+03:00

Citind pe un site pentru tineri, am rămas un pic mirată când am văzut că fetele se întreabă: ,,Cum voi atrage privirile unui bărbat dacă nu mă machiez?"

Oare când vor afla fetele că băieţilor le plac fetele curate, nu cele machiate? Oare când vor şti că băieţilor adevăraţi nu le place falsul, minciuna, masca…De ce să vrem să se sperie când vor descoperi ce se află sub vopsele…De ce să ne fie teamă de dimineţile când vom fi somnoroase şi nefardate, ci aşa cum suntem noi, fără pic de fals…
Apoi, să ştim că ceea ce pune ochii în evidenţă nu e un fard de contrast, sau un dermatograf, ci o inimă bună ce va face ca ochii să strălucească…
Să ştim că nu rimelul e cel ce dă volum genelor, ci roua de pe ele când suntem fermecate de frumuseţi cereşti pe care inima s-a obişnuit a le observa…sau când ne rugăm unind inima cu Cerul…
Să ştim că nu fondul de ten ne face luminoase, ci Lumina lui Hristos căruia i-am făcut sălaş în inimă…
De ce să dorim să fim nişte păpuşi Barby?!…
De vom vrea să fim aşa, nu vom atrage privirea unor băieţi cu teamă de Dumnezeu…Fiind ca nişte păpuşi false, nu vom atrage decât privirea unor ,,păpuşoi” : )

Şi apoi, de ce să vrem să atragem privirea băieţilor? Nu ştim, oare, că mirele pregătit ne va descoperi la timpul potrivit?...Dar să fim atente să nu ne ,,mascăm" că nu ne va mai recunoaşte...

O istorioară cu tâlc și o întrebare pe măsură

2011-07-14T00:54:00.003+03:00

Un frate avea impresia că este smerit şi se simţea bine în această stare. De câte ori mergea la spovedit spunea că este cu păcate, că este slab, că nu-şi împlineşte datoriile sale aşa cum ar trebui...Şi se îndulcea din aceaste gânduri şi vorbe crezând că are harul smeritei cugetări.

Părintele a observat mândria ascunsă a fratelui şi l-a pus la încercare zicându-i: m-am întâlnit cu nişte cunoscuţi de-ai tăi şi mi-au vorbit rău despre tine, mi-au spus că eşti cam nepăsător, cam leneş, mi-au spus că dai impresia că eşti credincios, dar eşti un om ca toţi oamenii. Atunci fratele s-a umplut de mânie şi foarte supărat şi-a categorisit "pârâşii" printre cei mai mari duşmani ai săi care nu merită să fie luaţi în seamă. Fratele s-a simţit descurajat şi era gata să-şi părăsească lupta mântuirii.

Atunci părintele i-a zis întristat: frate ai crezut că eşti smerit, dar văd că ai trăit în înşelare. Smerenia ta a fost mândrie poleită cu smerenie. Strică eşafodajul fals şi pune temelia adevăratei smerenii.

Oare mulţi ar trece cu bine examenul fratelui din povestire?

Dacă iubeşti un om perfect....

2011-07-11T20:48:00.003+03:00

,,Dacă iubeşti un om perfect, n-ai niciun merit că-l iubeşti..."
( Octavian Paler )

...sunt un om imperfect...Oare ar trebui să mă tem că iubirea celor din jur se va schimba când vor vedea slăbiciuni şi neputinţe?...
...Oare a ajuns iubirea mea de semeni la a iubi pur şi simplu?...
Pe omul cu calităţi e uşor să-l iubesc...Dar pe omul cu slăbiciuni îl pot iubi numai prin puterea Lui Hristos...Poate abia atunci învăţ şi simt ce e iubirea...

Rugăminte!....Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu!

2011-07-06T18:27:00.003+03:00

Rugaminte

"Nu îmi spune nimic...
Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău. Îţi cunosc şi ştiu şi laşitatea păcatelor şi cu toate acestea îţi spun: Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu. Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi ca să devii un înger ca să Mi te dăruieşti intru iubire, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti.
Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau trădare, în râvnă sau uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din putina şi săraca ta inima. Dacă aştepţi până când ai să fi desăvârşit ca să Mă poţi iubi, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un Serafim ? Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste ? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, care a creat toate şi pot totul ? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni? Sau ai murit din iubire pentru Mine ? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc ?
Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este locaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă, chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă, din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat.
Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria ''virtuţilor'' tale, ci dintr-o inimă smerită pe care Eu o pot curaţi oricând. N-am nevoie de "virtuţile" tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu „virtuţile” tale le doresc; dacă ţi le-as da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât ele ar hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care tu nu mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste.
Unui fier ruginit flăcările nu numai că i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă şi păcatele se vor arde şi tu vei fi fericit.
Iubeşte-Mă, nu numai ca să fii curat, căci asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să Mă odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngriji de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te crezi că îl ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta mă doare atât de mult la tine... Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive.
Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia - pe care Eu ti-o pot da - ci o inima gata să Mă iubească oricând şi până la capăt.
Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul, adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie. Nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu, şi acum, să te îndoieşti de Mine, de iubirea ce o am pentru tine. Crede ca Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine, doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci astfel o să fiu nevoit să te las în cădere în măsura în care tu te apreciezi.
Nu te frământa că nu ai virtuţi. Am să îţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu pe care în dar ţi-l dau în Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta.
Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Măicuţa. Lasă să treacă totul prin inima ei curată încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devii sfânt, ca pe urma să Mă iubeşti... în acest fel tu nu M-ai iubi niciodată.
Şi acum du-te!
Eu sunt cu tine!"

Copiii învaţă ceea ce trăiesc...

2011-07-04T12:52:00.003+03:00

X. Copiii învaţă ceea ce trăiesc”
Dorothy Law Nolte

- Dacă trăiesc în critică si cicăleală, copiii învaţă să condamne;

- Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;

- Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxiosi;

- Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;

- Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;

- Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;

- Dacă trăiesc în rusine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;

- Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;

- Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

- Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;

- Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;

- Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;

- Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoastere, copiii învaţă că e bine să

ai un ţel;

- Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generosi;

- Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;

- Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;

- Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei si în

ceilalţi;

- Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că este plăcut să trăiesti pe

lume.

AICI e cel mai bun film educaţional al anului 2009!

Potopul lui Hristos

2011-06-30T23:09:00.003+03:00

Hristos

ne priveşte
cu ochii
celor îndrăgostiţi

ne atinge cu palmele
celor care
cer

ne sărută cu buzele
celor ce
zâmbesc

ne strigă cu
suspinul celor
care mor...

dar
numai în inimile celor ce
se roagă
pătrunde acest
potop de tandreţe
care

linişteşte sufletul

înnecându-l

în

dragoste...

( Autor necunoscut...Sursa AICI )

Suntem întotdeauna TREI...

2011-06-29T21:15:00.003+03:00

" In definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar daca suntem intr-un numar mai mare, toti ceilalti sunt cel de-al treilea - ‘ei’. Vedem aceasta in folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Daca noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastra in Dumnezeu nu este desavarsita. Aceasta excludere a celui de-al treilea intineaza legatura noastra. Ma dezinteresez de celalalt, vorbesc rau de el. Iar apoi, cand ‘el’ devine ‘tu’ si ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine asa cum nu se cuvine… Iubirea in doi poate fi pe deplin generoasa numai daca este intoarsa spre un al treilea“.

„. . . ca ei sa fie una asa cum Noi suntem una, Eu in ei si Tu in Mine, ca ei sa fie in chip desavarsit una” (In 17, 22). Avem astfel experienta Treimii.

„Nu pot sa ma realizez in iubire, daca nu exista in fata mea un ‘tu’ care ma face responsabil, care face apel la mine si caruia trebuie sa-i raspund. Nu ma pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decat in responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau sa-mi satisfac doar placerile mele. Dar responsabilitatea ma face sa spun: cum ma pot bucura de viata, daca nu exista un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc. De as avea lumea intreaga, daca n-ar exista nimeni, n-as avea caldura celuilalt. Numai celalalt ma face fericit, imi da pofta de viata; daca n-ar fi celalalt…Dar celalalt inseamna si responsabilitate. Celalalt este si o granita pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol in calea egoismului meu de a ma rupe de el sau de a-l inghiti. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celalalt sa ramana altul, sa nu se confunde cu mine, dar sa fie unit cu mine.

Nu exist numai eu. Exista si un ‘tu’ pentru ca exista o comunicare intre el si mine. Daca nu ar exista comunicare in iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit...."

( Pr. Dumitru Stăniloae )

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea..."

2011-06-03T23:14:00.000+03:00

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.“ (Ioan 15, 10)

Domnul Iisus ne-a poruncit nouă să facem nu mai mult, dar nici mai puţin de cum a făcut El, fiindcă El era unitatea de măsură pentru ascultarea noastră faţă de Dumnezeu.

Dacă păziţi poruncile Mele – a spus El – după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui, veţi rămâne şi voi în dragostea Mea, după cum şi Eu rămân în dragostea Lui, fiindcă am împlinit poruncile Lui cu ascultare deplină. În acest fel trebuie să fim bine încredinţaţi de acest adevăr: după cum vom păzi, aşa vom şi rămâne.

Şi după cât vom asculta, atât vom şi fi. Măsura pe care ne-o porunceşte Domnul nu este o târguială care să sune cam aşa: „Dacă păziţi cât puteţi sau cât vă convine fiecăruia“…

Ci este o hotărâre clară şi categorică: „după cum şi Eu am păzit“. Aceasta înseamnă că şi atât de mult, dar şi atât de bine, cum El a făcut, ni se cere să facem, să împlinim şi noi voia lui Dumnezeu.

Noi ne putem înşela foarte uşor, după cum se şi înşală foarte mulţi, crezând că dacă Dumnezeu este nespus de bun, noi putem fi oricum, că putem face orice, că putem merge oriunde ori sta oricum. Fiindcă El până la urmă tot ne iartă.

Gândind aşa şi făcând aşa, s-au înşelat foarte multe suflete. Şi s-au pierdut foarte mulţi pe veci.

Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înfăţişează în întregimea lor poruncile lui Dumnezeu. Şi numai atunci nu ne înşelăm singuri, când ţinem seama de tot Cuvântul Său, nu numai de o anumită parte din El, care ne-ar conveni nouă.

Nouă ne-ar conveni, desigur, să rămânem numai la Isaia 53; dar, dacă nu ţinem seama de Ezechiel 18, ne înşelăm nespus de amar.

Nouă ne-ar plăcea să citim numai de la Ioan 3, 16 sau la I Corinteni 13; dar, dacă nu ne cutremurăm de I Ioan 3, 10 sau de Romani 2, 1-16, ne străpungem singuri sufletul cu osândă veşnică.

Nouă ne-ar fi pe plac totdeauna ca să ni se spună numai că Dumnezeu este blând, iubitor, îndelung răbdător şi plin de milă.

Dar cine ne-ar spune numai despre acestea – fără să ne vorbească despre judecata, despre dreptatea, despre sfinţenia şi despre mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului – ne-ar face cel mai mare rău.

Fiindcă Dumnezeu nu este numai una din aceste virtuţi, ci este toate acestea la un loc.

El urmăreşte împlinirea fiecăreia dintre acestea faţă de făpturile Sale, dar numai potrivit cu purtarea acestor făpturi faţă de poruncile Lui, după cum este scris: Tu, Doamne, Te porţi cu fiecare om după inima lui. Altfel de ce ar fi fost scrise acele înştiinţări?

Dragă suflete, dacă nu vrei să ai mari dezamăgiri, nu te gândi numai la versetele care spun că „Dumnezeu este Iubire“ sau că: „Domnul este plin de bunătate“…

Nu zice: Mai bine să cad în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor…

Ci teme-te de păcat şi fie-ţi groază de rău, ca să nu cazi nici în unele.

Teme-te de păcatul fiecărei neascultări de voia lui Dumnezeu sau de a fraţilor tăi, fie-ţi groază de orice uşuratică umblare faţă de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu sau a Lucrării Sale.

Căci oricine face cu nebăgare de seamă lucrarea lui Dumnezeu este şi va fi blestemat atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi alor Lui.

Tot ceea ce face Domnul este sfânt şi serios. Şi tot ce ne cere El este tot aşa.

Fiecare pas şi fiecare cuvânt ni se cere să fie plin de cumpătarea unei înţelepte şi serioase vegheri.

Nimic nu trebuie să fie nici mai puţin, nici mai uşor decât ne arată Domnul că a făcut El.

Şi pentru tot ceea ce este mai puţin şi mai uşor, în umblarea noastră, să nu avem decât lacrimi şi căinţă; atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea fraţilor noştri. Să nu găsim scuze şi dezvinovăţiri, ci îndreptare şi pocăinţă, ca să fim cum ne cere Domnul. Nici mai mult, nici mai puţin. Căci ce a făcut El putem şi noi; ce n-a făcut El să nu facem nici noi.

O, Mare şi Sfânt Dumnezeu Veşnic, Te rugăm să ne ierţi de păcatul uşurătăţii noastre cu care am lucrat de prea multe ori în viaţă, atât în faţa Ta, cât şi în faţa oamenilor.

Te rugăm să ne ierţi că prea multe din faptele noastre le-am săvârşit uşuratic, bizuindu-ne numai pe bunătatea şi iubirea Ta, fără să ne gândim cu cutremur la marea noastră datorie de a ne purta cu sfinţenie şi cu ascultare temătoare de Tine în tot ceea ce lucrăm, vorbim şi gândim.

Te rugăm, ajută-ne pe viitor, Preabunule Doamne, să nu uităm niciodată dreptatea, judecata şi mânia Ta împotriva oricărei neascultări, ca să nu pierim în păcatele noastre şi să nu ne pomenim înşelaţi de uşurătatea noastră la sfârşit. Amin.

Traian Dorz,

"Hristos – viţa vieţii noastre"

6 mai 2009 - 6 mai 2011

2011-05-06T07:20:00.004+03:00

Cu doi ani în urmă postam pentru prima dată...
Câte doruri! Câte amintiri! Câţi prieteni!
Pe toate le port în suflet....
În ultimul timp, cam rar prin blogosferă...
Nu ştiu ce va fi de aici în colo....
Tuturor celor care ati trecut măcar o dată pe aici şi aţi lăsat sau nu un semn, vă mulţumesc! În felul meu, vă iubesc!

Iubire cu iz de cer...

2011-05-05T20:17:00.000+03:00

Amintirile aleargă dansând

printre lanuri de narcise neprihănite...

Cea mai dragă amintire

Se întoarce către mine zâmbind,

Cu o narcisă în mâna-i de lumină.

Parfumul ei mi-a devenit

Amintire vie peste ani de argint,

Iar albul petalelor de stea

mi-a devenit dor alb, curat...

Atunci, atingerea mâinii tale calde

A fost pecete de iubire pe inima mea

Ce n-o pot şterge arşiţele vremurilor

Şi nici vânturile timpurilor din urmă...

De atunci mi-a plăcut şi-am vrut

Să mă ţii mereu de mână...

De atunci mă ascund mereu

În căuşul palmelor tale puternice

Ca o narcisă ce îşi aşteaptă înflorirea...

De atunci îmi plac florile albe

Şi neprihănirea iubirii cu iz de Cer,

De atunci de când mi-ai devenit

Şi soţ, şi domn, şi prieten, şi cavaler...

De atunci nu mai am în suflet ger...

De atunci simt căldură şi alinare

Ştiind că mâinile tale se ridică deseori

În rugă înspre Cer, înspre Soare,

făcând din mine, în grădina vieţii tale,

O FLOARE...

( Mariana L. )

Falsitate....en-detail

2011-05-03T07:06:00.002+03:00

În glastra cu formă fără fond
a crescut un liliac de cauciuc verde
cu flori de plastic fosforescent
şi cu miros en-gros
o mănuşă l-a smuls
i-a scurtat rădăcinile cu un veac şi ceva
l-a pus pe prima pagină cu capul în jos...

între două plecăciuni împiedicate
şi un citat implantat
în memoria de scurtă durată
i l-a dăruit ei
fetei cu inimă de gumă
şi viitor ceruit...
( Mariana L. )

Rabuni m-a strigat pe nume...în dimineaţa Învierii...

2011-04-24T11:26:00.003+03:00

În noaptea Luminii,

când albul tremură

mâinile trudite,

mă ascund în nimbul ei,

în clopotele albe

şi-n răsunet de toacă...

Coşul de Paşte,

doldora de economia postului,

se sfieşte sub geamul nevoiaşului...

Mă doare Hristosul din mine!

Răstignesc gândurile trufaşe

şi neiubirea

pe crucea care mă poartă.

Doresc pentru o clipă,

în Dimineaţa dintâi,

să fiu mironosiţa din Duminica Învierii

cu borangic şi miruri.

Tresar

şi piatra se dă la o parte...

,,Grădinarule,

spune-mi degrabă

unde L-aţi pus?”

,,Marie!”

,,Rabuni!”

...Şi-au înflorit toţi pomii din Grădină!

( Mariana L. )

HRISTOS A ÎNVIAT!

2011-04-23T21:58:00.006+03:00

Din mormântu-ntunecat,
azi Hristos a înviat,
a-nviat,a-nviat,
lumea iar s-a luminat.

Îngerii din ceruri,sus,
cântă slavă lui Iisus,
lui Iisus,lui Iisus,
Care viaţa ne-a adus.

Iar noi toţi,în lume jos,
dăm mărire lui Hristos,
lui Hristos,lui Hristos,
Care din păcat ne-a scos.

Păsările ciripesc,
toate florile-nfloresc,
înfloresc,înfloresc,
Paştile sărbătoresc.

Să cântăm:Cu-adevărat
azi Hristos a înviat,
a-nviat,a-nviat,
viaţa veşnică ne-a dat!

Traian Dorz

Ecouri in Vinerea Marii Iubiri

2011-04-22T07:08:00.000+03:00

Ecouri...în Vinerea Marii Iubiri...a Iubirii necondiţionate...

Astăzi, Iubirea are culoarea jertfirii...
Astăzi, Jertfa are culoarea iubirii...

Pe un loc înalt, cel mai înalt, Iubirea îşi desface braţele
pentru cea mai largă îmbrăţişare...
şi cea mai caldă...şi cea mai înlăcrimată!...
Îmbrăţişarea care schimbă vieţi...pe totdeauna...

Astăzi Cuvântul tace...doar câte o şoaptă de iubire se aude...,,Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"...
Astăzi Cuvântul tace...dar STRIGĂ IUBIREA RĂSTIGNITĂ...
strigă atât de puternic încât ecoul acesta răsună repetat în inimile golite de ,,eu"...pentru o umplere cu Hristos...

Astăzi vreau să învăţ să tac, pentru că vreau, Doamne, să vorbeşti Tu...doar Tu...doar Tu să foloseşti inima mea şi gura mea din clipa în care le vei înnoi după chipul Iubirii Tale Sfinte... pe totdeauna...

Fără Tine, cuvintele mele sunt slabe...şi goale...şi triste...

Doar ecoul Cuvintelor Tale vor mai răzbate lin, ca o adiere divină...de la o inimă la alta...inimi însetate de Lumină, mergând prin ,,noapte", căutând Lumina...urcând Calvarul împreună...aşteptând INVIEREA...

...şi dacă azi ar trebui să spun ceva, aş vrea să spun:
,,Te iubesc , Doamne, şi îţi mulţumesc!
Te iubesc, soţul meu, şi copilul meu!...
Te iubesc fratele meu şi sora mea!...
Vă iubesc, prieteni ai mei!...
Vă iubesc, vrăjmaşi ai mei, cu iubirea Lui...a mea e prea slabă...
Vino , Doamne, în inima mea cu iubirea Ta sfântă!!!

Re - Înviere

2011-04-20T15:30:00.002+03:00

De Paşte
vreau să mă întorc
acasă
în Sat
să mai îmbrac o dată
rochiţa albă cu flori roz
să mă uit în ochii tatii
şi să îi spun că moartea
nu există
iar el să îmi arate crucea
ştearsă la data naşterii lui
...
cobor stângaci
la marginea copilăriei mele
şi urc...
urc spre lumina din vatră
pe drum doar... drumul
şi urme de adidaşi
sătenii au înviat
în inima oraşului
departe de clopotniţa de amintiri
unde paştile sunt parfumate
cu after shave de import
iar sângele e verde-albastru

în cimitir a înflorit liniştea
satul de demult
s-a mutat aici
şi-aşteaptă...

cu pleoapele scăldate
în apa cu bănuţ
şi coajă de ou roşu
clipesc un ultim dor
mă caut în poşetă
de sitcluţa de mir
îmi torn pe frunte
acolo unde mă va săruta
Poezia...
şi Tata

( Mariana L. )

Refren printre rânduri...de pruni neînfloriţi ( încă )

2011-04-19T08:42:00.003+03:00

deschid ultima fereastră
din anotimpul de cercuri polare
luminii frământate azimă
cu mâini de fecioară
amirosind a Cer

dincolo de vremuri
singurul altoi jertfit înfloririi
mă cuprinde cu braţe
de poem nescris
la ceasul înserat
pe ramuri de aşteptare
oarbe solii
despletesc în zări
parfum din fructul necopt

strivind încă un oftat
mă reazăm de tulpină
vioară spartă...
pe struna rămasă
apune prima floare de prun

cu refren simplu
noul cântec mă plânge
tremolo
( Mariana L. )

Frumoasa noastră cruce

2011-04-12T13:25:00.001+03:00

...Cuvinte dragi pe care le dedic tuturor celor ce îşi găsesc odihna în iubirea lui Iisus Hristos şi în iubirea aproapelui.

,,Fraţii noştri nu trebuie să plângă niciodată din durere, ci numai din iubire.
Nici în viaţă, nici în moarte, cei uniţi de Dumnezeu prin iubire
nu trebuie să se mai despartă niciodată.
Săbiile şi scuturile lor să lupte alături.
Mâinile lor să lucreze şi să se roage împreună.
Capetele lor să odihnească, în clipele cele mai neuitate, unul pe umărul celuilalt.
Paşii lor să meargă alături pe orice drum şi pe orice vreme.
Pâinea să şi-o frângă împreună.
Apa să şi-o bea din acelaşi vas.
Durerea să şi-o împartă frăţeşte, ca pe pâinea lor.
Bucuria să şi-o simtă la fel
Iar crucile lor să aibă acelaşi acoperiş.
Pentru ca învierea lor să fie în aceeaşi clipită. Iar veşnicia lor, îmbrăţişată.
Nimic mai fericit decât soarele dintre sufletele lor înfrăţite
şi nimic mai nefericit decât gheaţa lor.
Nimic mai dulce decât întâlnirile celor dragi
şi nimic mai amar decât despărţirea lor.
Doamne, cine mi-ar putea fi mai aproape decât soţul meu,
cine mai bun decât fratele meu, cine mai drag ca prietenul meu?
Cine, dacă nu singur Tu, Care îmi eşti toate acestea?
Lângă Tine eu să nu plâng niciodată, decât de fericire. Şi Tu lângă mine, la fel.
Lângă Tine eu să nu tremur niciodată, decât din dragoste. Şi Tu lângă mine, la fel.
Lângă Tine să nu mi se aplece ochii mei niciodată, decât de prea multă lumină.
Şi ochii Tăi lângă mine, tot aşa.
Ţie să nu-mi fie greu a-ţi spune niciodată, dcât cât te iubesc de mult.
Pentru Tine să nu am niciodată nimic ascuns,
decât bucuriile pe care vreau să Ţi le fac pe neaşteptate.
O,Iisuse, Preaiubitule drag,
ce uşoară îmi este crucea pe care noi împreună o purtăm!
Ce dulce îmi este jugul alături de Tine!
Şi ce fericită sarcina Ta asupra inimiii mele!
La sânul Tău odihna mea este plină de linişte şi siguranţă,
iar munca mea este numai cântec şi spor.
Când Tu eşti lângă mine, tot pe ce pun mâinile îmi înfloreşte şi îmi luminează.
Când simt asupra mea privirile Tale,
toată fiinţa mea îmi pare învăluită în raze şi cântec.
Când Te ştiu aproape de mine, duhul îmi arde, ochii îmi strălucesc,
picioarele îmi aleargă, mâinile îmi zboară.
Preaiubitule drag, câte aş dori să-Ţi spun acum,
când nu pot decât să tac, adorându-Ţi în lacrimi dragostea şi slava Ta,
amândouă la fel de mari,
Iisuse!..."
(Traian Dorz, ,, Prienten tinereţii mele")

O, Doamne, cât îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte! Aş fi vrut să ţi le spun şi eu la fel de mari şi de frumoase, şi de adevărate...Îngăduie-mi măcar să le repet, să le şoptesc în ruga mea înlăcrimată...că altceva nu am şi nu pot a-Ţi spune mai frumos decât acestea...Primeşte-mi-le, Iisuse, Iubirea mea dintâi!

Vis si Dor...

2011-04-10T01:42:00.001+03:00

Vis şi Dor
( sonet )

Mi-e dor de Cer! Mi-e dor de Tine, Tată!
Din doruri îmi fac aripi către Soare...
Mi-nalţ fiinţa-n dulcea Ta Visare,
Şi nu-mi doresc să mă trezesc vreodată...

...decât Atunci, în Dimineaţa-Albastră,
Când dorul meu şi Dorul Tău vor plânge,
Şi când la piept cu-atâta drag s-or strânge,
Uitând tot greu-n aşteptarea noastră...

Dar până-Atunci mai este-un ceas...sau două...
Şi Visul Tău cu aripi de Lumină
Ne străluceşte-n stropii reci de rouă...

Iar inima de dor ni-e plină, plină
Şi-adesea pare că se rupe-n două...
O, Doamne! E din carne, ori din tină?...

CĂLĂTORIE PRIN PATRIA NEASEMUITĂ A CUVINTELOR – ANTOLOGIA INTERNAŢIONALĂ STARPRESS

2011-03-30T06:32:00.006+03:00

În primele zile ale lunii martie am avut bucuria de a primi Antologia internaţională de poezie, bilingvă ( română-engleză ), antologie care cuprinde poeţi români din întreaga lume, cei care au participat la Concursul internaţional şi care, fie au fost premiaţi ,fie au fost nominalizaţi. De asemeni au fost cuprinşi şi alţi poeţi foarte talentaţi.
Eu am avut satisfacţia de a fi nominalizată, după cum se poate vedea aici.
Redau mai jos două recenzii redactate de Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor români şi unul semnat de doamna Cezarina Adamescu, cunoscută personalitate în universul literar românesc.

,,Iniţiativa scriitoarei Ligya Diaconescu şi a revistei „Starpress 2011”, din Canada, în colaborare cu Andrada Victoria Diaconescu, de a publica „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, a izvorât din dorinţa de a face cunoscute cercurilor iubitoare de cultură, şi nu numai, din întreaga lume, scriitori români trăitori pe meridianele lumii. Lucrarea apărută în format A4, cuprinde 52 de poeţi şi prozatori, în 225 de pagini, cu creaţii scrise în limba română, dar traduse şi în limba engleză de către autoarea antologiei şi de Mariana Gheorghe, din Vancuver (Canada). Parafrazând pe Eugen Lovinescu pot spune că cei cuprinşi în această amplă lucrare nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti.

Această antologie a apărut şi ca urmare a „Concursului Internaţional de Poezie” pentru românii din întreaga lume „Starpress”, iniţiat de Ligya Diaconescu din România şi George Filip din Montreal, aşa cum ne informează poetul în „Cuvânt înainte”.

Tot ca o prefaţare a acestei ample lucrări, scriitoarea Cezarina Adamescu (redactor la Agero, Stuttgart, Germania) subliniază că această antologie este o „călătorie prin patria neasemuită a cuvintelor”, în timp ce Adalbert Gyuris (Germania) spune că lucrările publicate sunt „gânduri alese”, iar cunoscutul scriitor Octavian Curpaş din Phoenix (Arizona) detaliază rolul amplei lucrări, spunând că ea este „o şansă la universalitate pentru autorii români ai timpului nostru”, pentru ca Lucreţia Berzintu (Israel) să conchidă că Ligya Diaconescu „a creat acest buchet de flori de pretutindeni...”.

Fiecarui autor cuprins în antologie i se rezervă patru pagini în care sunt publicate datele biobibliografice, fotografia şi creaţiile, în limba română şi în engleză. Urmare faptului că poetul clujean Al. Florin Ţene, preşedintele Legii Scriitorilor Români, a câştigat „Marele Premiu la Concursul Internaţional Starpress”, antologia se deschide cu fişa bio-biobliografică a acestuia şi cu patru poeme în limba română şi engleză. O altă personalitate reprezentativă a literaturii noastre din diasporă este poetul George Roca, membru al Ligii Scriitorilor, stabilit în Australia, care prin poeziile cuprinse în această antologie, pot spune că este un martir al talentului.

Lumina din poeziile Victoriţei Duţu stabileşte o analogie între două structure lirice, între spiritual postmodern şi cel globmodern. Cunoscutul poet din Statele Unite ale Americii, Virgil Ciucă, ştie să împletească armonios inteligenţa artistică cu ceremonia lirică. O poetă a vibraţiilor luminii sudului este Elisabeta Iosif, în poeziile căreia anotimpurile sunt simboluri ale iubirii şi ale renaşterii spirituale. Lică Pavel dospeşte verbul în versuri scurte, concentrate, ele fiind oglinda unde „omul care mă priveşte îmi seamănă leit”. Versurile semnate de Carmen Tania Grigore sunt expresii ale eului frisonat de dragoste.

Poemele semnate de Marin Ifrim sunt adevărate acumulări de detalii în care se răsfrâng clipele aşteptării. Adalbert Gyuris din Germania îşi exteriorizează sentimentele prin plasticitatea şi coloratura cuvintelor, în timp ce poeta băimăreancă Mariana Angela Glodici îşi aprinde „Făclia de dor” pentru a lumina „cu speranţa cea mai curată” destinul. Un poet laborios este Damian Theodor din New York, în versurile căruia descoperim metafore ce inched o premoniţie adâncă. Mariana Zavati Gardner din Anglia este o poetă a amintirilor unde pactul autobiografic şi autoreferenţialitatea poemului sunt introduse într-un scenariu nostalgic. Micropoemele lui Adrian Botez sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat fotografiat ce surprinde clipa de lumină. O metamorfoză a anotimpurilor nuanţează poezia lui Victor Burde, în timp ce Mariana Doina Leonte îşi ascultă tăcerea poemelor sale.

Un poet profund este Menuţ Maximinian dotat cu capacitatea de a da carnaţie obsesiilor şi a sentimentelor. Visul evaziv al Mihaelei Cristescu din Sydney-Australia, transcende dincolo de realitate prin plasticitatea imaginilor, pe când acest fenomen îl găsim şi la Cristina Gabriele Nemeş dar încorsetat în frumoase poeme scrise în stil clasic. Implicarea eului în „conflictul” dintre anotimp şi persoanele iubite din versurile semnate de Elena Olariu dă o notă de sinceritate. Gustul pentru rememorarea histrionică îl descoperim la Alex Popa din Anglia. Acelaşi lucru străbate şi poeziile Ionelei Flood tot din oraşul de pe malul Tamisei.

În versuri scrise în stil clasic, profesoara Gigi Stanciu, decantează gânduri cu o voluptate irepresibilă, iar poeziile semnate de Cristiana Maria Purdescu, Gheorghe Mizgan, Sorin Micuţiu, Silvia Petre-Grigore, Ioana Geier din Germania, Marian Dragomir, Olga Alexandra Diaconu, Ionela van Rees Zota tot din Germania, Eliza Floria, Ana Maria Gîbu, Maya Maria Muşat, Monalisa Livia Gheorghiu alternează subtil spectacolul ingenuu şi tonul romantic.

Ligya Diaconescu, o poetă, maestră prin excelenţă a creaţiei lirice, este sedusă de himera clasicităţii. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia acesteia către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri în armonie cu trăirile egoului. Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism. Poemele freamătă de sensibilitatea unei poete admirabilă. Aceaşi seducţie pentru versul clasic o descoperim la Lavinia Huţişoru Dumitru.

Această amplă antologie se încheie cu proze semnate de Elena Buică şi Ovidiu Creangă, ambii din Toronto, Canada, Radu Botiş, Cezarina Adamescu, Adrian Botez, Liliana Moldovan, Daniela Gîfu, Dora Alina Romanescu, Radu Vasile Chialda, Victoria Fătu Nalaţiu, Menuţ Maximinian şi Camelia Iuliana Radu, texte ce evidenţiază starea actuală şi diversă a prozei româneşti unde urmele biografiei, rememorarea, punerea în oglindă a depoziţiilor, introspecţia, radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii, cu toate complicaţiile pe care le presupune, sunt doar o parte din evantaiul multicolor al ideilor ce se desprind din aceste proze.

Această antologie, realizată cu profesionalism de Ligya Diaconescu, se constituie într-un barometru care indică punctele din frontiera hărţii noastre sufleteşti, cum scria Eugen Lovinescu. Lucrările cuprinse în această antologie reprezintă perenitatea talentului românului indiferent pe ce meridian al planetei se află.

Florin ŢENE

„Ocolul infinitului mic pornind de la nimic” – se intitulează o carte absolut fermecătoare scrisă cândva de Marin Sorescu. El dorea să spună că poeţii pot cutreiera pământul şi chiar cosmosul fără alt mijloc de locomoţie decât propria închipuire. Şi la sfârşitul acestei fascinante călătorii, fiecare îşi îmbogăţeşte considerabil spiritul. Pornind cu valijoara lui, mai mult sau mai puţin încăpătoare, se reîntoarce cu braţele doldora de avuţii nesperate: în primul rând, cu faptul că au cunoscut, s-au împrietenit, şi-au îmbogăţit spiritul cu cea mai frumoasă experienţă de viaţă: cu întâlnirea la cota cea mai înaltă a altor creatori aidoma lor, ceea ce nu e deloc puţin lucru.
Graţie mijloacelor moderne de comunicaţie, comuniunile de spirit se înfăptuiesc în epoca noastră mult mai lesne. Şi e şi firesc. În doar câteva secunde, poţi face cunoştinţă cu opera unui autor aflat la celălalt capăt al lumii, îi poţi trimite scrisori, mesaje, creaţii proprii, îi poţi auzi vocea şi chiar îl poţi vedea pe ecran. Şi acest schimb, acest feed-back imediat are un impact major în conştiinţa fiecăruia. Nu numai că-ţi deschide orizontul cunoaşterii, dar îţi permite să afli tot ce e nou în materie de cultură şi civilizaţie prin ţări şi continente, unde nici cu gândul nu puteai, până mai ieri, ajunge.
Când însă se întâmplă să fii „coleg de carte”, coautor cu personalităţi pe care le admiri, le cultivi, le îndrăgeşti şi le citeşti asiduu, ori măcar ai auzit de ele şi ai dori să le cunoşti, emoţia este cu atât mai puternică. Calea freatică a Poesiei nu cunoaşte oprelişti, nici graniţe. Limitele dispar, Poesia înfrăţeşte, adună, logodeşte, cunună şi înveşniceşte spiritele. E ca o sfântă înviere în duh.
Practic, te înfrăţeşte virtual cu toţi ceilalţi creatori, uneşte în acelaşi Rotund, sub formă de inimă.
Nici barierele lingvistice nu mai constituie o piedică pentru că există metode, graţie traducătorilor, ca poeţii să fie tălmăciţi în limbajul universal al iubirii. Ceva mai fascinant nici că se poate.
S-ar putea naşte de aici, o CONFRERIE, o UNIUNE a tuturor Republicilor Poeziei, într-una singură. Desigur, aceasta e puţin utopic, dar premise există. De ce nu s-ar putea întăptui un asemenea deziderat major şi poeţii, în loc să se învrăjbească, în loc să se invidieze şi să se elimine unul pe celălalt, să-şi dea mâna sub acelaşi CUVÂNT, ca sub un ACOPERIŞ PENTRU RUGĂ, unde nu încape nici un sentiment reprobabil, nici măcar urma vreunui gând potrivnic.
Iată că premisele acestui proiect major, au fost deja puse de distinsa doamnă Ligya Diaconescu, o neobosită lucrătoare pe tărâmul culturii şi civilizaţiei româneşti care duce ştafeta Poesiei şi Prozei româneşti pe toate continentele. Cum? Foarte simplu: organizând concursuri internaţionale de literatură, strângând între coperţi majore oameni din toate colţurile lumii care vin şi adastă la fântâna răcoritoare a Liricii ori Epicii şi-şi potolesc setea cu frumosul din Cuvântul Etern care înseamnă Iubire de Dumnezeu şi de semeni.
Grupaţi în acest mănunchi înmiresmat, autorii dobândesc nu numai sentimentul puternic că nu sunt singuri, dar şi pe acela că, demersul lor literar nu e zadarnic, într-o lume care refuză deliberat să guste din binefacerile culturii şi artei. Ce le rămâne poeţilor, scriitorilor care s-au nevoit, au mucenicit, fiecare în felul său, decât nădejdea că lasă o urmă a trecerii lor prin constelaţia atât de fascinantă a Lyrei?
Deşi nu se cunosc personal, ei se întâlnesc în oaza intimă a sufletului fiecăruia, în operele lor. Şi unde-l poţi cunoaşte mai bine pe om, decât acasa lui, care e Limba Română, aşa cum spunea marele Nichita Stănescu?
E locul unde nu te poţi ascunde, cu toate măsurile de precauţie. Personalitatea fiecăruia se vădeşte, răzbate, cu setea unui fir de aer curat într-o mină, printre rândurile scoase la iveală.
Ei rezonează unii cu alţii devenind, în felul acesta, fiecare, parte din propria creaţie a celuilalt. E o experienţă unică, fabuloasă. Pe undeva, îşi retrăiesc unul altuia viaţa, clipele, întâmplările, dramele, bucuriile, împlinirile şi eşecurile, precum un actor care împrumută ceva din personalitatea personajului interpretat. Se fac părtaşi. Cu fiecare carte citită, se cunosc între ei, se îmbogăţesc cu o lume, se îmbunătăţesc, se îmbracă în straie de gală şi se sărbătoresc, dăruindu-şi bucurii nespuse, fiecare simţind nevoia, la rândul său, de a dărui şi altora din aceste avuţii spirituale.
Dăruindu-ne lumea lor de cuvinte, averea lor de preţ, strânsă cu minuţie, aurul de suflet, diamantele inimii, aceşti creatori strânşi în Carte, se împărtăşesc din Cuvânt, ca dintr-o uriaşă Pâine spirituală.
Nu trebuie decât să ne deschidem braţele, ochii, inima, urechile, sufletul, adunate precum pâinea cuminecăturii, şi precum ambrozia degustată cu libaţiile de rigoare. Şi apoi, ce folos, dacă ne-am înfrupta singuri din aceste delicii spirituale? Aceste comuniuni elective, aceste afinităţi paronimice aproape – nu se măsoară cu nici o unitate de măsură. Ele se bazează pe unde freatice, care te ating în fibrele cele mai intime. Sunt, de fapt, propria noastră oglindă. Şi vorbind despre ei, mă recunosc pe deplin, vorbesc de fapt, despre mine, pe ocolite, e adevărat, alegându-mi într-o oarecare măsură cuvintele, căci n-aş avea niciodată curaj să mă prezint într-o lumină atât de benefică.
Dincolo de aceste avuţii de cuvinte se află nestematul de suflet. Dar câtă trudă ca să-l scoţi la iveală!
Textele de faţă trebuie citite cu dioptriile inimii, sondate în adâncul de alb al hârtiei cu unica dorinţă de a scoate miezul de frumos şi neprihănire. Ele sunt colocvii în intimitate autor-cititor, având girul sincerităţii. Dacă cineva le vede cu alţi ochi, cu atât mai bine.
Cartea este inegală pentru că şi personajele care o alcătuiesc, respectiv autorii, sunt diferiţi, de la scriitori clasici contemporani, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, premiaţi ai Uniunii Scriitorilor, la debutanţi sau la viitori debutanţi. Şi vârstele lor sunt foarte diferite, de la vârsta gimnazială la deplina maturitate artistică. Criteriul de selecţie însă, nu este aleatoriu.
Ei s-au întâmplat în această Carte cu scopul unic de a uni spiritele într-o cunună de lauri nepieritoare: cununa prieteniei literare. Mucenicia lor literară, a fost săvârşită poate, cu jerte uneori inimaginabile.
Configurarea palimpsestică a destinelor unor autori, nici măcar din acelaşi areal cultural geografic, sperăm să aibă impact în cât mai multe suflete şi să rezoneze, precum clopotul unei biserici atunci când anunţă o zi de sărbătoare a Luminii de suflet.
La naşterea acestei Antologii am fost invitată să-mi exprim câteva gânduri de bunăvoire. Deşi ea se putea susţine prin operele antologaţilor. Dar am socotit că fiecare fărâmă de sticlă din vitraliul comun care filtrează atât de frumos Lumina Poeziei este importantă şi poate sta la loc de cinste în rozeta unei catedrale. A catedralei Limbii române. Sufletul Luminii poate pătrunde prin ea până în intimitatea fiinţei, acolo unde aproapele şi departele se logodesc şi se cunună. Ea stăruie – halo reflexiv în jurul fiecărui nume şi ne conferă privilegiul de a fi, acum şi de-a pururi.
Un mănunchi de iubitori de frumos, legaţi cu noduri semantice de sublimul din ei înşişi, oferă prin această Antologie un dar nesperat: o fărâmă de miez ancestral, incandescent, care poate face lumea mai suportabilă.
Creaţiile cuprinse în această Antologie – sunt păsări albe, gata să-şi ia zborul în azurul nesfârşit.
Să ne bucurăm acum de noi înşine şi de cei dimprejurul nostru! În numele Poeziei! În numele Poeziei, ne purificăm şi ne înnobilăm făptura. Continuarea unui vis nu poate fi decât alt vis mai înalt. Realizarea unui concurs internaţional de Poezie – pentru scriitori din întreaga lume, prin realizarea unor parteneriate cu Ambasade ale ţărilor lor în România după realizarea acestei Antologii, apoi întocmirea unei Antologii a scriitorilor contemporani din întreaga lume, cu sprijinul ataşaţilor culturali ai Ambasadelor străine, iată câteva deziderate ale acestei inimoase doamne care semnează Ligya Diaconescu!
Ea este un veritabil creator de punţi peste graniţe între scriitorii români şi străini pentru realizarea unor proiecte internaţionale mixte. Realizatoarea acestei Antologii doreşte (e un vechi vis al său pentru care nu precupeţeşte nimic!) să fim cunoscuţi în întreaga lume, fiecare ţară care are Ambasadă în România va primi câteva exemplare din Antologie, de asemenea, fiecare consulat extern ca şi Ambasadele României în străinătate, consulatele, Centrele Culturale din întreaga lume, Agenţiile internaţionale de presă, ziarele partenere din întreaga lume. Nici marile biblioteci din lume nu vor fi lipsite de Antologie. Faptul că fiecare creaţie a autorilor va fi şi tradusă în limba engleză este un câştig fără seamăn pentru că va permite accesul virtual al oricărui vorbitor de limbă engleză la conţinutul Antologiei. Porţile lumii Poeziei se deschid larg spre cele patru puncte cardinale.
Un proiect cât se poate de îndrăzneţ, pe măsura viselor oricărui creator.
A te recunoaşte în altul, a-l recunoaşte pe altul în tine, fără a te confunda însă cu alţii, această empatie firească – ne este dată şi prin această Antologie de Poezie.
Naşterea acestui nou Prunc de Lumină este un eveniment benefic care îmbunătăţeşte destinul celor care-l aşteaptă.
O naştere în duh, o naştere spirituală, o sfântă plămadă de inefabil.
Graţie muncii asidue şi jertfelnice a doamnei Ligya Diaconescu cea veşnic îndrăgostită de frumos, care a avut ideea generoasă de a aduna creatori de toate vârstele şi condiţiile din întreaga lume, ne bucurăm astăzi împreună, de această naştere. Să ne bucurăm, aşadar!

CEZARINA ADAMESCU
http://www.agero-stuttgart.de

Jugul, sarcina şi crucea

2011-03-26T21:37:00.000+02:00

Ce bine o să-ţi pară cândva c-ai plâns acuma,

Ce mult ai să te bucuri de tot ce-ai suferit,

Când toată avuţia o să-ţi rămână numa’

Ce-ai pătimit cu Domnul - şi ce I-ai dăruit...

"Jugul este unirea - este împreunarea cu Hristos.

Sarcina este lucrarea împreună cu El.

Iar crucea este suferinţa împreună cu Domnul, pătimirea împreună cu Hristos - cu El şi pentru El.

Aceste trei stări cuprind toată desfăşurarea vieţii noastre cu Hristos, cu El şi pentru El.

Unii credincioşi ajung numai până la prima stare şi rămân pe totdeauna la aceasta. Aceştia se hotărăsc pentru Domnul, se unesc cu El prin credinţă, ajung chiar la naşterea din nou şi se bucură de această stare - dar fără a merge niciodată mai departe de aici.

Stau doar cu jugul, dar stau. Nu păşesc niciodată cu El, nu trag la nici o sarcină pentru Iisus. Alţi credincioşi fac un pas mai departe. Ajung la înţelegerea Adevărului că un suflet care a luat jugul lui Hristos trebuie să ţi tragă la acest jug, alături de Domnul. Că trebuie să-şi ia şi ei asupra lor o parte din greutăţile lucrării Domnului, din sarcina lipsurilor Lui, a săracilor şi a lucrătorilor Domnului.

Fac şi aceştia ceva din asta, dar nici ei mai departe nu merg niciodată. De orice suferinţă pentru Domnul, de orice risc pentru cauza Lui, de orice încercare care se iveşte în calea lor cu Hristos se tem, se feresc, se ascund cu grijă şi cu teamă. Şi numai cei puţini sunt aceia care, luând jugul lui Hristos şi înţelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte şi crucea împreună cu El, primind ocara Lui, prigonirea Lui şi suferinţa împreună cu El. Fără să fugă, fără să se lepede, fără să trădeze.

Desigur, fiecare dintre aceste trei cete de credincioşi îşi va avea răsplata sa, atât pe pământ - în mulţumirea şi bucuria sufletească prin Duhul Domnului, în urma alipirii lor de Hristos - cât şi în ceruri de la El, pentru partea pe care au luat-o la sarcina şi la crucea Lui. Dar răsplata celor ce, prin răbdare, împreună cu Hristos s-au făcut vrednici de a împăraţi împreună cu El, va fi nespus mai strălucită decât a tuturor celorlalţi."

Traian Dorz

din "Hristos mărturia mea". cap. 13

ÎN CRINII ALBI - de Buna Vestire...

2011-03-24T19:32:00.003+02:00

( noiembrie - 2007 - Mereu ma gandesc la supunerea , ascultarea smerita a fecioarei Maria si mereu imi suna in urechi cuvintele ei:"Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!" Poezia postata dupa textul urmator are in versurile ei admiratia pentru aceasta frumoasa supunere pana la jertfa...)

Luca 1:26 În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galilea, numită Nazaret,
Luca 1:27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.
Luca 1:28 Îngerul a intrat la ea, şi a zis: "Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!"
Luca 1:29 Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta.
Luca 1:30 Îngerul i-a zis: "Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.
Luca 1:31 Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.
Luca 1:32 El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.
Luca 1:33 Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit."
Luca 1:34 Maria a zis îngerului: "Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?"
Luca 1:35 Îngerul i-a răspuns: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.
Luca 1:36 Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit, şi ea, un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună.
Luca 1:37 Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.
Luca 1:38 Maria a zis: "Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!" Şi îngerul a plecat de la ea.

ÎN CRINII ALBI...

În crinii albi îţi văd neprihanirea,
Marie, Maică a Fiului de Sus.
În lacrima tăcută văd iubirea
Şi-n ochi duioşi îţi tremură privirea
De Maică sfântă-a Domnului Iisus.

Îţi pleci uşor privirea-nceţoşată,
Iar inima-ţi tresaltă de uimire...
Un înger ţi se-nchină de îndată,
Tu tremuri tot ca trestia înaltă,
Şi-n piept se-adună valuri de iubire.

Nu îndrăzneşti să-ţi mai rosteşti suspinul,
Te farmecă prezenţa îngerească.
De dincolo de nori tu vezi seninul
Şi ştii c-acesta ţi-e acum destinul
Să laşi sfios ca Fiul să se nască.

Nu poţi altfel că tu ai fost aleasă
Şi vrei ca roabă-a Cerului să fii!
...Îţi ştii podoaba sfântă de mireasă
Şi inima şi dorul nu te lasă
Că ştii c-aceasta-i pentru veşnicii...

Şi te supui cu-atâta frumuseţe
Dorind a lumii dulce mântuire.
Iar sufletul tânjeşte să-L răsfeţe
Şi să-I şoptească sfintele poveţe
Celui venit de Sus doar din iubire.

Dorim şi noi s-avem neprihănirea
De robi ca tine-ai Tatălui din ceruri.
Mereu la El să ne-aţintim privirea,
Să învăţăm ce dulce e jetfirea
Când cu Hristos trăim curat de-a pururi.