Inimă de înger

Povestioara ce urmează este realizată, pornind de la imaginea din stânga, special pentru a mai aduce un zâmbet pe faţa micuţului Fabian.

Costeluş stătea culcat pe iarbă, pe spate, cu ochii mari deschişi către cerul senin. Soarele se pregătea să apună şi colora cerul în partea dinspre apus ca nişte petale de trandafiri…Din partea cealaltă a cerului apărură câţiva nori pufoşi ce păreau a fi din vată de zahăr ars. Unul din ei era colorat în roz…Se mişca încet şi îşi alungea forma…Acum părea o pară…Lui Costeluş i se păru aşa de interesant, aşa că hotărî să urmărească să vadă ce formă va mai lua norul…Treptat, treptat, norul se transforma într-o inimă…Într-o inimă de foc fiindcă soarele îl lumina cu ultimele lui raze portocalii înainte de apus…

Îi plăcea inima aceea…Se gândea: poate e inima lui Dumnezeu, că doar El are o inimă aşa de mare!...Îşi duse mâna în dreptul pieptului, acolo unde bătea ritmic inimioara lui…Îi spusese tata că nu e mai mare decât pumnul lui de copil, dar cu toate acestea, îl face să poată să trăiască…Şi îi mai spunea tata că fără inimă nimeni nu poate trăi…

Stând aşa, dus pe gânduri prea serioase pentru un băieţel de 8 ani, observă că inima de pe cer se transformase…Acum părea un îngeraş cu aripile strânse. Costeluş se gândi: oare de ce ţine aripile aşa? Sunt rănite? Cum poate să zboare fără aripi?...Îşi imagina cum va cădea, şi poate va cădea chiar lăngă el, şi îi va lega rănile, apoi vor sta de vorbă ca doi vechi prieteni…Dar norul se transormă iar într-un ghemotoc uriaş de vată de zahăr colorat…

Costeluş îşi auzi inima bătând…Încercă să aleagă cea mai frumoasă imagine din toate cele văzute pe cer…S-a gândit, s-a răzgândit…,,Dacă aş avea o vată de zahăr aşa de mare, m-aş sătura şi aş da la toţi copiii…Dar, se va termina în curând…Dacă aş avea o pară uriaşă, am mânca o parte aşa cum e, proaspătă; din altă bucată ar face mama compot şi din rest ar face dulceaţă…Of! Prea mult dulce!...

Dar, dacă ar avea o inimă mare ca norul de pe cer? Mmm…nu ar încăpea în piept…Şi chiar dacă ar veni îngeraşul acela uriaş cu aripi frânte, mă tem să nu plece”…Se întristă, apoi începu a plânge…Aşa l-a găsit tată lui, când soarele nu mai era pe cer demult şi mantia albastră a serii îşi întindea faldurile peste dealurile şi văile din apropierea satului…

- Costeluş, ce s-a întâmplat? Ai adormit aici? Ai visat urât?...îl întebă tatăl speriat.

- Nu, tăticule! M-am întristat…dar nu, nu vreau să te întristez şi pe tine…spuse Costeluş.

- Dragul meu copilaş, orice tătic e mai puternic decât copiii lui…Inima lui poate duce multe poveri şi tristeţi…În inima lui se transformă toate în zâmbete şi îmbrăţişări…Pune tristeţea ta în inima mea şi vei vedea…

- Tată, inima ta e mai mare ca inima mea?

- Da, puişor! E mai mare fiindcă şi eu sunt mai mare…

- Dar copiii nu pot avea inima mare, cât pieptul?

- Ba, da, copile drag! Orice om poate avea inima mult mai mare când îi iubeşte pe toţi semenii…când le face bine…când îşi lărgeşte inima pentru a încăpea cât mai mulţi în ea…

- Tată, vreau o inimă mare, fiindcă am înţeles că cei cu inimă mare sunt ca nişte îngeri…

Tatăl avea toată roua serii în ochii lui obosiţi după o zi de muncă…Dar minunea de copil l-a înviorat nespus…

L-a luat pe Costeluş în braţe, l-a strâns la piept şi au stat aşa până şi-au auzit inimile bătând…

Costeluş se înveseli, fiindcă a înţeles că, să ai inimă înseamnă să ai viaţă, şi a mai înţeles că, să ai inimă mare înseamnă să fii ca un înger…

Au plecat spre casă ţinându-se de mână!

Înainte de culcare s-a rugat spunând:

- Doamne, îţi mulţumesc că am inimă , că am viaţă…Fă inima mea mai mare, ca a unui îngeraş, ca să am viaţă de îngeraş...să aduc numai bucurii... !

( Mariana L. )

ROSTIRI AUTUMNALE

Din rozele minunii s-au scuturat petale,
Şi una câte una le-am adunat în mine.
Din foşnete suave, rostiri autumnale
Au răscolit în suflet tot dorul după Tine.

Din teascul aşteptării s-au scurs trei lacrimi calde
Şi am umplut potirul ce-mi tremura în mână...
M-aplec la rugăciune şi-l torn ca să îmi scalde
Şi creştetul şi ochii şi palma de ţărână.

Din cerul plin de stele, o stea se prăbuşeşte...
Întind a’ mele braţe dorind a ei salvare.
Dar, Doamne, ea m-atinge şi-apoi în zbor zâmbeşte...
Micuţa stea străluce în noapte şi mai tare!

Din visele ce-n taină le port ca pe-o comoară,
Părea că unul este mai trist ca celelalte...
Dar visu-acesta, Doamne, din Ceruri îmi coboară
Simţiri necunoscute, simţiri mult prea înalte.

Din dorurile mele e unul mai aparte..
Nu plânge, nici nu cântă...E-aşa tăcut şi singur...
E dor de Veşnicie...şi-mi pare-aşa departe!
Cum rodul copt din vie e-ndepărtat de mugur...

Din orele de taină e una mai aleasă,
E ora rugăciunii în dulcea părtăşie..
Sunt clipele în care ea, şoapta Ta duioasă,
Mă cheamă şi-mi arată crâmpei de Veşnicie.
( Mariana L. )

PS. Vă aştept şi aici cu alte ,,Gânduri de toamnă" :)

Să descoperim împreună bogăţiile Sfintei Scripturi!...

E iarăşi luni...E început de săptămână...Revin cu îndemnul de a aprofunda, de a studia, de a ne înrădăcina în Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru ca săptămâna ce stă înainte să fie una de biruinţe, de sfinţire, de iubire, de zboruri fericite spre Înalturi, de împrietenire cu Dumnezeu...

Propun pentru această zi şi pentru această săptămână următorul fragment în care se regăseşte rugăciunea ,,Tatăl nostru”, fragment în care vorbeşte chiar Mântuitorul Iisus Hristos:

Matei 6, 9-15

9. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;

10. Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

11. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;

12. Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

13. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

14. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;

15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.

După recitirea textului, propun să completăm în gând, sau în scris, următoarele enunţuri :

1. Un adevăr descoperit ar fi…
2. O întrebare pe care mi-o pun…
3. Un sentiment ce mă încearcă…
4. O atitudine ce trebuie să schimb…
5. O faptă pe care ar trebui să o fac…
6. Un obicei pe care vreau să mi-l cultiv…
7. Un verset pe care doresc să îl memorez...
   

Vă mulţumesc că mă însoţiţi în a descoperi bogăţia Scripturii, şi fie ca săptămâna aceasta să fie una cu adieri de Rai…!

PS. Cine nu reuşeşte astăzi, îşi poate alege oricare zi a săptămânii. Va fi un link către această postare în dreapta blogului, sus.

Vă doresc o săptămână minunată!

Dacă e duminică, e rugăciune...pentru toţi copiii lumii...

,,Doamne, binecuvântează şi miluieşte pe toţi copiii lumii!

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte pe toţi copiii abuzaţi din pântecele maicii lor!

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte pe pruncuşorul femeii aceleia care se plimbă astăzi nepăsătoare trăgând cu sete din ţigară! Binecuvânteaz-o şi pe mămica lui şi arată-i minunea care creşte în ea și învaţ-o s-o iubească deplin!

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte pe toţi copiii neascultaţi de părinţii lor, pe copiii neglijaţi, neînvăţaţi, nesupravegheaţi, neiubiţi de părinţii lor!

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte copilaşii bătuţi, bătuţi cu cruzime, care aud mereu ţipete şi înjurături din gura părinţilor care, ei înşişi neiubiţi, n-au învăţat să-i iubească!

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte copilaşii răniţi de părinţii lor care nu ştiu şi nu pot să le ceară iertare! Ocroteşte-i Tu, învaţă-i toate şi vindecă sufleţelul lor care nu înţelege de ce părinţii se bat, se înjură, se rănesc, se înşeală, se părăsesc, îi părăsesc...

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte copiii pe care părinții nu-i lasă să crească, nu ştiu de ce să îi ferească şi cum să îi educe! Fereşte-i Tu de toată răutatea! Învaţă-ne pe noi toţi cum să-i creştem pe copiii Tăi şi să Ţi-i aducem candele luminoase, curate, pe care să le umpli cu Duhul Tău cel Sfânt! Nu ne lăsa să perpetuăm asupra copiilor Tăi, ca pe un blestem, abuzurile pe care le-am trăit şi care ne-au îndepărtat de Tine, de oameni, de noi înşine. Curăţă inimile noastre şi le pregăteşte să devină inimi de părinţi credincioşi. Iar când, inevitabil, îi vom răni pe copiii Tăi, Doamne, învaţă-ne cele de folos şi-i întăreşte să nu le fim noi poticnire în calea către Tine, Părintele nostru. Învaţă-i să ne ierte, să ne binecuvânteze şi să se roage pentru noi, căci ştim puterea unei rugăciuni curate de copil.

... Doamne, binecuvântează şi miluieşte pe toţi copiii lumii!

... Doamne, binecuvântează-ne, iartă-ne şi ne miluieşte şi pe noi, copiii de ieri.

Vindecă inimile noastre şi picură în ele înţelepciunea Duhului Tău celui Sfânt. Ajută-ne nouă să iertăm toate şi să facem voia Ta."

( Sursa aici. )

Zâmbet sincer...şi totuşi trist...

...Ca tot omul, am şi eu momente, poate chiar destul de dese, când durerea neîmplinirilor se ascunde în spatele unui zâmbet care, deşi e sincer, are o tristeţe a lui...Dar zâmbesc mai departe privind prin credinţă dincolo ,,de nori", amintindu-mi că soarele străluceşte totdeauna, indiferent că e nor sau noapte...Doar puţină răbdare trebuie..şi în această linişte a răbdării să pot vedea curcubeul printre stropii de ploaie şi de lacrimi, să pot admira splendoarea răsăritului, poate după o noapte nedormită din cauza stresului...

RĂBDAREA e panglica roşie ce leagă visul de împlinirea lui, ce leagă dorul de îmbrăţişarea revederii...

Dragii mei, toţi cei ce avem ,,un zâmbet sincer şi totuşi trist...un zâmbet neîmplinit", să ne alipim tâmpla frământată de pieptul lui Dumnezeu, să facem linişte în noi, şi vom auzi bătăile din pieptul Domnului şoptindu-ne iubirea Lui veşnică, şi atunci, oricât de mare ar fi dorul sau neîmplinirea, vom uita de toate şi vom zâmbi înlăcrimaţi că suntem în braţele Domnului nostru.
Să ne gândim că atunci când Îi ascultăm vocea, când stăm răbdători în bratul Lui, Îi împlinim dorul Lui faţă de noi...şi atunci Domnul zâmbeşte de drag.. şi îngerii zâmbesc... si Cerul întreg zâmbeşte...

...Deci, curaj!!!...şi răbdare!!!...Nu mai e mult până la împlinire...şi să ne gândim că de multe ori ,,uracarea propriu-zisă a muntelui e mult mai frumoasă decât să stăm acolo sus ajunşi fără nici un efort, fără nici un dor...
Cât suntem încă în vale, îl vom privi de jos, îl vom admira, vom fi pătrunsi de visul ce ne va da puterea de a urca...
Doar VALEA dă măreţie MUNTELUI...
Doar NORUL dă valoare SOARELUI...
Doar VISUL dă valoare ÎMPLINIRII...
Doar LACRIMILE dau valoare ZÂMBETULUI...
Uneori discernem şi apreciem valorile prin alăturarea contrastelor, prin compararea lor…
Să le preţuim pe ambele...Împreună sunt dulci şi ne dau forţa de a merge înainte...

,,Când ai zămislit Iubirea "... dacă e vineri, e poezie...

Când ai zămislit Iubirea şi ne-ai dat-o nouă-n lume,
Doamne, nu ştiam c-acesta Ţi-este-adevăratul Nume
dar am bănuit că-ntrânsul este harul şi puterea
care singură sfinţeşte fericirea şi durerea
aducând în suflet starea fără seamăn de frumoasă
care mângâie când doare şi înalţă când apasă;
care arde şi jertfeşte inima în care cântă
dar atâta fericire poartă-n cazna ei cea sfântă.

O, cum faci un suflet, Doamne, Dragostea să Ţi-o cunoască,
cum o faci prin stări de taină într-o inimă să nască?
Din ce tainice străfunduri de slăvită strălucire,
din ce-adâncuri de putere, din ce rai de fericire,
din ce flăcări şi izvoare, din ce gând şi ce simţire
îi poţi toarce fericita, sfântă ei alcătuire
de aduce unde vine aşa unică trăire?

Ce-ar fi toată lumea asta de durere şi tristeţe
dacă n-ar înviora-o a Iubirii frumuseţe?
Cine-ar mai putea să-i poarte uriaşa ei povară
dacă Dragostea n-ar face-o mică, dulce şi uşoară?
Cine-ar mai putea să-ndure toată noaptea ei de ură
dacă n-ar fi-n ea Iubirea cu lumină şi căldură?
Ce-ar fi munca şi răbdarea, ce-ar fi-a vieţilor unire,
cine poate să le poarte — când în ele nu-i iubire?

Dacă n-ar fi fost, Iisuse, a Ta dragoste curată
nici un suflet cu alt suflet nu s-ar fi unit vreodată,
ar fi fost pe veci o noapte peste lumea asta toată
n-ar mai fi-nflorit vreun zâmbet nici pe-o faţă-ndurerată
n-ar fi nici o rană-nchisă, nici o lacrimă uscată,
nici o inimă de mamă, ori de frate, ori de tată,
nici o inimă de alta n-ar fi fost în veci unită
ar fi fost un gol şi-o moarte şi-o tristeţe nesfârşită...

Dar când ai făcut ca-n lume să răsară-a Ta iubire
cel mai mare har o, Doamne, l-ai adus la Omenire.
Dac-ar vrea odată lumea pentru ea să-Ţi mulţumească
cel mai mare dar cu care ar putea să-Ţi răsplătească
ar fi pentru tot Oceanul Veşnic al Iubirii date
stropul dragostei dat Ţie de-a lor inime curate
doar aceasta ar fi-o jertfă vrednică de-a Ta Jertfire
numai singură iubirea e-un dar vrednic de Iubire.

Traian Dorz

Steluţa mea cu chip de poezie, ,,La mulţi ani!"...

Azi e ziua unei fiinţe prea dragi, Estera ( Steluţa cum o alint eu ). O fată frumoasă, îndrăgostită de o ,,Stea” şi de ,,Soare”, cu inima legată de Cer şi de tot ce e Acolo…

Are o inimă maaaree…

şi e cu inima legată de oameni, de inimile lor

( pe lângă iubirea de semeni ea practică

meseria de medic cardiolog :) …)

Pentru ea am scris anul trecut un poem, de ziua ei…E o povestea frumoasă ce şi-a găsit exprimarea în vers alb ca fulgii din vremea întâiei noastre cunoştinţi de care ne aducem cu drag aminte…

( 5 noiembrie 2008 - amintiri dragi cu scumpa mea surioară Estera - fata cu suflet de poezie...)

POEM CU STELE

Era în dansul fulgilor de nea
atâta dulce voioşie...
Am tresărit de albul
mult prea alb...
Am tresărit când
În armonia aceea de dulce cântare,
Parcă ningea cu zâmbete de îngeri...
Am prins în palme
o mică steluţă de zăpadă...
Mi-a zâmbit
Apoi s-a topit ...
Poate de dor,
De dorul acelui izvor
Din care iar să se înalţe spre cer...
....
Apoi o altă zi şi o altă noapte...
Şi o altă legănare de stele
Îmi învăluiau fiinţa...
Am tresărit din nou...
Şi-am plâns când
Surâsul unei mici steluţe
părea a se stinge...
Nu ştiam atunci că
Îngeraşii au chip de copil...
Şi nu ştiam că ei sunt trimişi
Să ne păstreze surâsul...
....
Apoi o altă zi şi o altă vreme,
O frântură de Veşnicie...
Clipă binecuvântată
Când lumina stelelor,
Căldura soarelui,
Zâmbet de înger,
Toate s-au grămădit
pe chipul tău, chip de poezie...
N-am mai tresărit...
N-am mai plâns...
Pentru că îmbrăţişarea ta
A fost atât de caldă...
Încă o simt...

...
Aaaa! Nu ţi-am dat drumul
Din strânsoare...
Şi nici nu îţi voi da...
Vom rămânea aşa până în Veşnicie,

Steluţa mea cu chip de poezie!...

( Mariana L. )

PS. Aş fi vrut ca anul acesta să mai adaug câteva rânduri...Dar, cine nu ştie oare, că în îmbrăţişare te topeşti şi nu mai poţi spune nimic...

De atunci, inimile îşi spun poeme ...unul mai frumos ca altul...până Atunci când noi înşine vom fi Poeme...

LA MULŢI ANI, ESTERA!...

steluţa mea cu chip surâzător de poezie...

O surpriză te aşteaptă

AICI :)

Angelica şi îngeraşul...

Povestioara ce urmează este realizată special pentru a mai aduce un zâmbet pe faţa micuţului Fabian.

Trăia odată o familie bogată lângă poala unui munte semeţ.

Aveau de toate, dar cea mai mare bogăţie a lor era Angelica…o fetiţă blondă cu părul numai ineluşe şi foarte cuminte …Se juca cu fel de fel de jucării, alerga prin grădiniţa cu flori, se plimba prin pădure împreună cu mama ei care îi povestea mereu de Dumnezeu…

Într-o bună zi Angelica păru aşa de tristă…Mama credea că poate e ceva de moment..dar a doua zi a fost la fel…şi aşa mai multe zile…Mama nu mai ştia cum să ajungă la inimioara ei ca să vadă motivul tristeţii…Căuta în fel şi chip să o înveselească…Şi Angelica zâmbea, chiar râdea în hohote, dar apoi iar se cufunda în tristeţe…Mama era tristă şi ea, fiindcă nimic nu e mai trist când o mamă îşi vede copilul mâhnit, cu umbre în privire…Se hotoărî să aştepte, şi aşteptarea nu a fost în zadar, că într-una din zile, Angelica îzbucni în plâns şi striga:

- Mamă, eu de ce nu am un frăţior sau o surioară ca toţi copiii?!....

- ….mama tăcu…din ochii ei mari şi blânzi începu a se rostogoli pe obraji stropi mari

de lacrimi…Se şterse repede să nu observe Angelica, dar a fost prea târziu..

- Mamă, te-a supărat întrebarea mea?!..

- O, nu! Nu, Angelica…spuse femeia luând mâinile fetiţei între mâinile ei…Privind-o

în ochişorii strălucitori, se hotărî să discute cu ea ca şi cu un adult deşi avea doar 6 anişori…

- Ştii, draga mea, eu mă rog în fiecare seară la Dumnezeu să îmi mai trimită un

copilaş…dar ştiu că trebuie să aştept…Aşteptarea e grea, dar altă cale nu avem…

Angelica tresări şi îi spuse mamei plină de o fericire de nedescris:

- Mami, mami, dar dacă te ajut şi eu în rugăciune, Dumnezeu nu va răspunde mai

repede?! Vreau să mă rog şi eu pentru un frăţior sau o surioară…Vrei, mami?

Mama zâmbea cu ochii strălucind. Minunea asta de copil o uimea…Îi spuse surâzând:

- Uite cum facem: eu mă rog, se roagă şi tăticul, te rogi şi tu, dar să îi spui şi

îngeraşului tău să îşi cheme pe frăţiorul lui…şi atunci el nu va veni singur…va veni cu un copilaş care va fi frăţiorul sau surioara ta…

Din momentul acela, Angelica se ruga în fiecare zi lui Dumnezeu, şi în fiecare zi vorbea cu îngeraşul ei rugându-l să îşi cheme pe frăţiorul lui…

Timpul a trecut…Angelica se făcuse acum de 7 anişori când, în timp ce făceau cumpărăturile pentru şcoală, mama şi tata o anunţaseră că în primvară, prin luna martie va veni barza cu un frăţior sau cu o surioară…Angelica zâmbi, se duse mai într-o parte şi vorbi cu îngeraşul ei:

- Mulţumesc, îngeraşule! Ce frumos va fi cu un frăţior şi cu doi îngeraşi!!! Voi avea

frăţior, ca şi tine, da?

Toamna şi iarna au fost mai frumoase ca niciodată!

Luna martie sosi cu alai de ghiocei şi viorele…Într-una din zile mama Angelicăi plecă grabită cu o maşină albă cu cruce roşie…Angelica părea puţin speriată…Tatăl a liniştit-o spunându-i că se duce să aducă pe lume copilaşul..

După câteva ore, Angelica află cu bucurie că se născuse Flavius, frăţiorul ei, care semăna aşa de bine cu ea.

Când mama a revenit în famile, camera lui s-a umplut de lumină, de jucării, de zâmbete…Angelica radia! Ştia că acum în cămăruţa lor se află încă un înger…Vru să îl vadă şi închise ochişorii…Şi atunci, în spatele pătuţului zări un înger frumos aşa cum sunt toţi îngerii, plin de lumină, care îl ocrotea cu aripile lui pe micuţul ei frăţior…

Flavius creştea ca în poveste..iar Angelica nu înceta să îi mulţumească lui Dumnezeu şi să vorbească cu îngeraşul ei…

Poem de-alin

( 2 noiembrie – 2009 – când un suflet de fecioară

mi-a atins inima cu suspinul ei...)

Poem de-alin

( pentru Corina )

Copil frumos cu stele în privire,

Aştepţi tăcut un braţ să te aline...

Şi când din piept răzbate-a ta mâhnire

Privirile de lacrimi îţi sunt pline...

Coboară lin pe-obrazul de petală,

Iar genele slobod izvoare calde...

Ai vrea s-ascunzi durerea-n dalbă cală,

Dar ea vrea iar ca sufletul să-ţi scalde...

Bărbia ta e streaşină de ploaie,

Şi stropii reci s-amestecă-n cuvinte

Când dorul tău le-a scris pe-o albă foaie,

Dorind ca ruga scrisă să te-alinte...

...

Am plâns şi eu atunci de-a ta durere,

Te-am strâns la piept ca pe a mea copilă...

Doream să-ţi dau curaj, să-ţi dau putere,

Să scrii din nou, curat, o altă filă...

Să nu mai plângi decât de fericire,

Copil să fii mereu, în braţ de Tată,

Şi El, duios, să-nvăluie-n Iubire,

Fiinţa ta ce-i iar înlăcrimată...

Acum, prin plâns, se dăltuieşte crinul

Ce-ţi creşte-ncet în suflet de mireasă...

Iar zâmbetul va-nlocui suspinul

Simţind că eşti a Mirelui aleasă...

Priveşte-n Sus când inima te doare,

Mai ţese-un pic la voalul tău cu rouă!...

Şi-atunci, pe chip, un zâmbet ca de floare

Va înflori c-o fericire nouă!

Să descoperim împreună bogăţiile Scripturii!

Voi continua gândul de a încerca în fiecare luni, la început de săptămână, să aprofundăm, să studiem, să ne înrădăcinăm în Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru ca săptămâna ce stă înainte să fie una de biruinţe, de sfinţire, de iubire, de zboruri fericite spre Înalturi, de împrietenire cu Dumnezeu...

Propun pentru această zi şi pentru această săptămână următorul fragment:

1 Corinteni 13, 3-8

3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8. Dragostea nu cade niciodată.

După recitirea textului, propun să completăm în gând, sau în scris, următoarele enunţuri :

1. Un adevăr descoperit ar fi…
2. O întrebare pe care mi-o pun…
3. Un sentiment ce mă încearcă…
4. O atitudine ce trebuie să schimb…
5. O faptă pe care ar trebui să o fac…
6. Un obicei pe care vreau să mi-l cultiv…
7. Un verset pe care doresc să îl memorez...

Vă mai propun un exerciţiu, pe care mi l-a propus şi mie cineva mai demult, şi anume: să citim textul biblic de mai sus şi în locul cuvântului ,,dragostea" să punem numele nostru...La fel înaintea fiecărui verb referitor la dragoste...Este un bun mod de autoevaluarea a iubirii noastre : )
Ex. : ,,Mariana îndelung rabdă...Mariana este binevoitoare..."
Oare chiar sunt aşa???...

Vă mulţumesc că mă însoţiţi în a descoperi bogăţia Scripturii, şi fie ca săptămâna aceasta să fie una cu adieri de Rai…!

PS. Dacă nu reuşiţi luni, puteţi să vă planificaţi pentru studiu orice altă zi din săptămână.

Iată şi versiunea recitată de actorul Marcel Iureş:

IUBIREA

Dacă e duminică, e rugăciune...

Rugăciunea de duminică

,,Ziua duminicii îmi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stăpâne, cu care ai zidit lumea şi ai răscumpărat pe om. Ţie deci, iubitorule de oameni, Doamne, mă închin şi-Ţi mulţumesc foarte pentru darurile cele mari ce ai făcut şi le faci tuturor făpturilor Tale.
Inima mi se bucură şi se desfătează când stau şi cuget cum că numai Tu Însuţi eşti Dumnezeu Atotsfânt, Atotînţelept, Atotputernic, Necuprins, încât nici o bunătate şi nici o mărire nu-Ţi lipseşte. Tu eşti Unul Dumnezeu în Trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevărat şi Te mărturisesc şi Te măresc, Ţie mă închin şi-Ţi servesc pururea, cu toata inima şi cu toată puterea. O, Părinte Sfinte, îndură-Te de noi! O, binecuvântat Fiu al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne de iad! O, Duhule Sfinte, dă-mi Darul şi acoperământul Tău!
Mult îndurate Stăpîne, rogu-Te să uiţi păcătele mele cele multe, după mulţimea îndurărilor Tale. Mulţumesc din toată inima pentru bunătăţile ce-mi trimiţi în toate zilele, mai vârtos însă pentru răbdarea Ta cea mare, că nu m-ai pedepsit după mulţimea păcatelor mele, ci aştepţi căinţa mea, ca un iertător Atotbun şi Îndurat. Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi Darul, ca să petrec bine şi creştineşte în această săptămână şi să nu mai păcătuiesc Ţie, nici cu cugetarea, nici cu cuvântul, nici cu fapta întru mărirea şi onoarea Învierii Tale celei de-a treia zi şi a venirii Duhului Tău celui Sfînt asupra Apostolilor. Îndeosebi mă rog pentru ajutorul Tău, Prea Bunule Stăpâne, ca să mă cunosc pe mine, să mă căiesc de păcatele mele şi să mă îndreptez cu mărturisirea; iar în ora morţii să fiu aflat pregătit, cuminecat şi cu inima curată, şi să fiu aflat demn de Împărăţia Ta cea veşnică. Amin"

PS. După această minunată rugăciune, pe care trebuie să o rostim conştient, asumându-ne-o, crezând ceea ce spunem, să mai rostim tot ceea ce stă ascuns în inima noastră...sincer, cu încredere, ca unui Tată... ( aşa cum s-a rugat Sorin aici...)
De multe ori nu putem rosti nimic...suntem copleşiţi...ne auzim inima bătând mai tare, ori de bucurie, ori de tristeţe...să stăm aşa înaintea Lui Dumnezeu, spunând: ,,Doamne, ia aminte la rugăciunea inimii mele pe care nu o pot rosti în cuvinte!..."
Poate că aceea e cea mai sinceră rugăciune...şi mai ascultată...

O duminică plăcută vă doresc!

ACUM...un poem - rugăciune...

( 30 octombrie – 2009 – când teama singurătăţii mă înfăşoară ca o mantie rece…)

Acum, când Te chem
Doar cu suspinul nopţii
Şi cu geamătul rugăciunii,
Acum, când plouă lin
Sub pleopele amintirilor dragi,
Şi când teama e rece şi aspră,
Acum Te rog, Iisus,
Să-mi înveleşte inima
Cu vise de iubire divină...

Acum, când tremur în noapte
Căutându-Te acolo, în cămăruţă,
Şi când piciorul alunecă
În deznădejdi amare
Târându-se însângerat
Câtre locul nostru de-ntâlnire,
Acum Te strig să-mi dai
Aripa Ta, sau măcar un fulg...
Să pot zbura-ntr-acolo...

Acum, când stelele-mi par departe
Şi întunericul mă-nfăşoară
Cu mantia-i de remuşcări,
Acum, când aş vrea ca somnul
Să îmi fie doar la Pieptul Tău,
Îmi întind braţele arse
De doruri nespuse, neplânse,
Şi, ca pe copilul de altădată,
Te rog să mă legeni şoptindu-mi:
,,Va fi bine, copile drag!”

Acum, când m-ai învăţat
Cum cântă dorul de Veşnicie,
Îmbrăţişând priviri senine
Şi picurând lacrimi pe vers,
Acum, când inima mi-e casă
Pentru prietenii-fraţi şi îngeri,
Acum mă ţin strâns ca o iederă
De braţul Tău de stâncă,
Iisus, Prieten drag, nedespărţit!

Acum, e timpul meu cu Tine!
ACUM – e Timpul nostru sfânt
Ce-aş vrea să ţină-o Veşnicie!

,,De ce mai este despărţire?"....dacă e vineri, e poezie...

De ce mai este despărţire
şi stări cu ochii-nlăcrimaţi
şi-mbrăţişări sfâşietoare,
când nu-i mai bine ca-ntre fraţi?

Când nu-s cântări mai dragi niciunde,
nici rugăciune mai cu har,
de ce aşa curând trec toate
şi vine despărţirea iar?

De ce aşa de lungă-i vremea
când stăm departe şi dorim,
şi-aşa de scurtă-i clipa dulce
ce-o stăm atunci când ne-ntâlnim?

Abia de ne privim prin lacrimi,
de când nu ne-am putut vedea,
abia ne-mbrăţişăm - şi vine
o altă despărţire grea.

...O, despărţire, de ce oare
mai trebuie şi tu să fii,
de ce plătim cu-atâtea lacrimi
a noastre scurte bucurii?

De ce sunt oare-atâtea piedici
şi depărtare între noi?
Când va fi, oare, Întâlnirea,
să nu mai mergem înapoi?...
( Traian Dorz )

,,Te iubesc...pur şi simplu...."....era însăşi Iubirea...

Cred că fiecare dintre noi am avut uneori temeri şi îndoieli dintr-o nevoie adâncă de iubire...Poate pentru că astăzi se spune ,,Te iubesc pentru că"....şi enumeră calităţile...Şi ne gândim: oare dacă nu aveam aceste calităţi, ne mai iubea cineva...aşa pur şi simplu, pentru adâncul fiinţei noastre însetat de iubire...
Iată în cele ce urmează o astfel de mărturie:

,,Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte - pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.

Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau si pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. în spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur si simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.

Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare si s-au îndepărtat de mine.

Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.

Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar... rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc si îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.

In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit si terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. întâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi... Mi-era teamă să mă culc. îndată ce mă răpea putin somnul si îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.
Făceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?

Am mers la părintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. -Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). în acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si răi, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastră trebuie să fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele si se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.
Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea... Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.

M-am întors acasă. Durerea... durerea, însă! Câteodată nu rezistam si mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb... în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.

S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele... Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton...
Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.
Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.

La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.
Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile.
Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.
Nu numai că mă iubea... Era însăsi Iubirea."
( Din ,,Marii iniaţi ai Indiei şi părintele Paisie" de Dyonysios Farasiotis )

,,Vă iubesc, doamna Irina!”

Povestioara ce urmează este realizată în cadrul concursului propus aici de Sorin M. pentru a mai aduce un zâmbet pe faţa micuţului Fabian.

Clopoţelul a sunat de mult timp. Pe holul şcolii era linişte deplină. Învăţătorul de serviciu, o doamnă blondă, îmbrăcată în costum albastru închis, verifica să vadă dacă totul e în ordine.

Aşa părea să fie până să audă un scâncet de copil. S-a uitat atent înspre ghiveciul uriaş cu un ficus imens, că parcă de acolo venea suspinul…Se apropie şi zări tupilată o fetiţă cu codiţe, cu capul în palme, sughiţând de plâns…Învăţătoarea a întrebat-o cu o voce blândă:

- Ce s-a întâmplat?... De ce plângi?....Te-ai lovit?...Te-a lovit vreun copil?...dar fiindcă răspunsurile întârziau să apară, doamna s-a apropiat de ghemotocul ce începuse să tremure…O atinse uşor pe umăr, apoi apăsă mâna mai tare încercând să îi cuprindă umărul mititel în căuşul palmei…Gestul acesta oprise brusc tremuratul şi fetiţa ridică faţa roşie de plâns…Ochii priveau un pic speriaţi…Buzele tremurau uşor…Învăţătoare o prinse de mână şi încercă să o scoată din ascunzătoarea ei…Fetiţa nu s-a opus. A simţit că nu i se va întâmpla nimic rău…Ajunse în mijlocul holului, învăţătoare se aplecă pe vine, devenind de o statură cu fetiţa…Atunci observă o frumuseţe de ochişori verzi…Parcă erau frunze de fragi pline de rouă…A privit-o îndelung, zicând mai mult ca pentru sine: ,,Ce mult mi-aş mai fi dorit o fetiţă, măcar una…”

Îşi reveni repede din gânduri şi încercă să afle cum o cheamă pe fetiţă, dar nu spunea nimic…doar o privea lung şi părea a spune ceva cu privirea…Învăţătoarea nu prea ştia ce să creadă…aşa că până să se gândească la câte şi mai câte lucruri, o rugă să îi arate unde este clasa ei. În câteva momente se afla în celălalt capăt al holului de unde venea o altă învăţătoare speriată că eleva ei întârziase la oră…Din două cuvinte, învăţătoarea de serviciu a înţeles că fetiţa, ce se numea Lavinia, suferea de autism…Nu voia să vorbească cu nimeni, nu putea…doar cu anumite persoane…Înainte de a se despărţi, Lavinia i-a zâmbit învăţătoarei ce a salvat-o, apoi i-a făcut cu mâna…

A doua zi doamna Irina, că aşa se numea învăţătoarea, se duse în clasa Laviniei…Aceasta a venit repede şi a îmbrăţişat-o. Doamna Irina încerca să îi pună întrebări, să o facă cumva să vorbească, dar nu reuşi în cele 10 minute…

Aşa procedă în mai multe zile la rand, dar fără rezultat, deşi se legase o prietenie între cele două…Fetiţa se desprindea din îmbrăţişare de fiecare dată fericită şi se juca apoi cu colegele ei.

Într-o zi doamna Irina îi aduse un îngeraş îndemnând-o să vorbească cu el în fiecare seară…Fetiţa a dat din cap zâmbind, a luat îngeraşul şi îl arătă prietenelor, apoi îl puse în ghiozdan…

Zilele treceau şi Lavinia tot nu voia să vorbească…în schimb era de o voioşie de nedescris…zâmbea când o vedea pe doamna Irina, îi făcea cu mânuţele un semn, un fel de fluturaş. Atunci doamnei Irina îi veni ideea să îi arate şi ea un semn, o inimioară relizată din alipirea degetelor mari şi arătător de la cele două mâini. Lavinia a învăţat foarte repede simbolul iubirii. De fiecare dată când se întălneau pe holuri se ,,salutau “ cu acest semn şi faţa le radia la amândouă…

Doamna Irina se gândea adeseori: ,,Doamne, copilul acesta mă vrăjeşte…mă face să o iubesc nespus de mult…Văd că iubirea mea îi face atât de bine…poate într-o zi va vorbi…Doamne, îndură-te de Lavinia, să poată spune măcar cuvintele esenţiale ale vieţii…!”

După aceste gânduri şi după această rugăciune şoptită pe holul şcolii, au mai trecut câteva săptămâni. Doamna Irina se mutase în altă sală de clasă. Se vedea mai rar cu Lavinia, doar când avea timp să meargă pe acolo, în celălalt capăt de şcoală…

În ziua de 8 Martie, se pomeni în clasă cu învăţătoarea Laviniei. A tresărit gândindu-se că va primi o veste rea, dar nu a fost aşa. Venise ca să o invite în clasa ei că are o supriză acolo…Au coborât împreună vorbind despre Lavinia…Simţea un tremur puternic în inimă…îi plăceu surprizele…o întinireau. În câteva clipe au ajuns în clasă. Toţi elevii erau ridicaţi, iar Lavinia era în faţa clasei aşteptând-o. I-a sărit în braţe, i-a dăruit un mărţişor şi o felicitare pe care era lipit un îngeraş de mătase…apoi şi-a apropiat gura de ureche şi i-a şoptit : ,,Vă iubesc, doamna Irina! “ Apoi s-a depărtat şi, împreună cu toată clasa, au făcut cu degetele inimioara exact aşa cum o învăţase doamna Irina pe Lavinia…

Tocmai atunci a intrat domnul director şi a zărit 25 de inimioare înaripate şi două doamne cu ochii licărind…

Sonetul zorilor

( 5 septembrie – 2008 – încă visând...)

Se prind de mână doi luceferi palizi
Ce-au luminat frumosul vis de nuntă,
Când noaptea grea sprâncenele-şi încruntă
Spre zorii somnoroşi ai zilei, candizi...

Se-nvârt in jurul lunii s-o seducă...
Dar luna le zâmbeşte cu lumină,
Îi ceartă şi îi iartă de ne-vină
Şi-i roagă să mai stea, să nu se ducă.

Ar vrea să fie parte-n vis cu Soare...
Să fie-n visul Nunţii printre aştri,
Să-şi picure lumina în culoare.

Şi, iată, zorii-s parcă mai albaştri...
Iar luna, tristă-n Albul care-o doare,
Se-ascunde-n visul celor doi sihaştri.

Să descoperim împreună bogăţia Sfintei Scripturi!

Voi continua gândul de a încerca în fiecare luni, la început de săptămână, să aprofundăm, să studiem, să ne înrădăcinăm în Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru ca săptămâna ce stă înainte să fie una de biruinţe, de sfinţire, de iubire, de zboruri fericite spre Înalturi, de împrietenire cu Dumnezeu...

Propun pentru această zi şi pentru această săptămână următorul fragment in care se regaseste ,, versetul de aur al Bibliei" :

Ioan 3, 13 - 18

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,

15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.

După recitirea textului, propun să completăm în gând, sau în scris, următoarele enunţuri, ca rezultat al aprofundarii acestui text :

1. Un adevăr descoperit ar fi…
2. O întrebare pe care mi-o pun…
3. Un sentiment ce mă încearcă…
4. O atitudine ce trebuie să schimb…
5. O faptă pe care ar trebui să o fac…
6. Un obicei pe care vreau să mi-l cultiv…

Vă mulţumesc că mă însoţiţi în a descoperi bogăţia Scripturii, şi fie ca săptămâna aceasta să fie una cu adieri de Rai…!

E Duminică....şi e rugă pentru bunica...

E Dumincă, şi e rugăciune...şi lacrimi de recunoştinţă, de aducere aminte...

Mai înainte de a scrie rugăciunea, îngăduiţi-mi să îmi scald sufletul în amintiri dragi...

Luna aceasta, bunica mea a împlint 90 de ani, dublul vârstei mele...Privind în pic în urmă, am realizat că suntem cinci generaţii în viaţă: bunica mea, mama mea, eu, fiica mea şi nepoţica mea. Deci bunica mea e bunică de bunică, iar eu sunt mamă de mămică : )

Bunica mea este stră-străbunica nepoţelei mele...iar ea, nepoţica, este stră-strănepoata bunicii mele : ) ) Pare complicat, dar nu e...

Am mai observat încă un amănunt: în acest lanţ între generaţii este diferenţă de 22 sau 23 de ani...Şi încă ceva...Bunica ne-a transmis culoarea ochilor, albastrul cerului...Dar, mai mult de atât, ceea ce mi-a dat bunica mea dragă, este că mi-a îndreptat ochii spre Cer...Retrăiesc clipe dragi...Parcă aseară s-a întâmplat: în camera luminată de o lampă cu gaz, bunica m-a învăţat să îngenunchiez , să îmi împreunez mâinile pentru rugăciune...Parcă o aud şoptindu-mi rugăciunea Tatăl nostru... Aveam cinci ani atunci...Dar am simţit că atunci inima s-a legat de Cer....

S-a mai întâmplat ceva atunci...Era în 1969...Ascultam cu bunicii mei la radio despre prima călătorie pe lună...Nu uit acele clipe...îmi era inima sus...De atunci privesc cerul şi ziua şi noaptea...Şi când stau pierdută cu privirea plină de stele, mă simt copil, ca atunci la bunica în odaie, când ea îmi împreuna mâinile...

E duminică azi...Îmi amintesc aşa de clar cum mergeam cu bunica la biserică...De fiecare dată lua două flori din grădină, una pentru ea şi una pentru mine...Le puneam la icoană...Am învăţat atunci că înaintea lui Dumnezeu trebuie să aduc ce e mai frumos...Apoi, bunica mi-a spus să fac din inima mea o floare pentru Dumnezeu...O floare cu rouă de iubire...Ce minunate îndemnuri!...

Pentru bunica mea vreau să mă rog azi...şi nu numai azi...Mă rog simplu, şoptind...ca un copil...

,,Doamne, îngenunchez acum ca atunci, la bunica în odaie...dar nu mă mai rog pentru mine, ci mă rog pentru ea, mulţumindu-Ţi că ai dăruit-o copilăriei mele...

Cu ea de mână, am păşit pe calea către Tine...Uitându-mă în ochii ei blânzi, Te-am regăsit pe Tine..şi-n lacrima ei mă vedeam pe mine...Rugăciunea ei m-a însoţit atâţia ani...Cum aş putea să Îţi mulţumesc mai adânc, mai fierbinte, mai înlăcrimat pentru un aşa dar nemeritat...

Îţi mulţumesc din inima mea ce se simte mereu copil când îngenunchiază, îţi mulţumesc că bunica încă este în viaţă...E îngerul meu cu ochi albaştri şi surâs înţelept...E îngerul care tace şi mă priveşte cu drag...şi nu-i vine a crede că am nepoţi...Binecuvânteaz-o, Doamne! Înseninează-i gândurile! Şterge-i lacrima de dor!...Alină durerea de la tâmpla obosită de ani...Întăreşte-i genunchii ce găsec plăcere în rugăciune...

Doamne, Îţi mulţumesc fără de cuvinte pentru bunica mea cea dragă!!! Îţi mulţumesc!!!

Amin!"

FRUMUSEŢEA ÎN CUVINTE...

- Pictură de Donald Zolan -

Păstrez cu sfinţenie orice dar primit fiindcă ştiu că este pusă acolo inima …nu o parte , ci întreagă…

Anul trecut, în iunie, în locul acela sfinţit, sub crucea poetului Traian Dorz, am primit o carte mică, aurie, cu flori pe copertă cu titlul ,,FRUMUSEŢEA ÎN CUVINTE”…Am tresărit şi am zâmbit…şi am citit chiar atunci câteva citate umplându-mi inima de Cer şi înmulţind peste măsură ,,dramul acela de iubire”…

Semnul de carte era pus la primul citat dintre cele ce urmează:

,,Nu pierde niciodată ocazia de a vedea ceva frumos; căci frumuseţea este autograful lui Dumnezeu – poteca Sa de taină. Caut-o în fiece chip, în peticul de cer albastru, în fiecare floare...” ( Ralph Waldo Emerson )

,,Calcă pe şleaurile curcubeului; păşeşte în urma unui cântec şi vei fi înconjurat de frumuseţe.

Calcă pe urmele curcubeului şi vei reuşi din ceaţa cea mai deasă.” ( Cântec Navajo )

,,Lucrurile nu devin frumoase. Frumuseţea este harul facerii lor. ( Robert Henri )

,,Nu este suficient să ţeşi frumos, covoare frumoase. Trebuie să gândeşti frumos în timp ce le ţeşi.” ( Charles Loloma )

,,Când nu ţi-au rămas decât doi bănuţi, cumpără o pâine de-un ban şi un crin cu celălalt.” ( Proverb chinezesc )

,,Sufletul omului are nevoie de frumuseţe adevărată, mai mult decât de pâine.” ( D. H. Lawrence )

,,Ce-i viaţa dacă-n goana ei, nu te opreşti, nu ştii să-ţi iei răgaz să vezi…atâta frumuseţe ce dansul ei ar vrea să te înveţe…” ( W. H. Davies )

,,Te întrebi de ce îmi fac sălaşul în pădurile muntelui iar eu zâmbesc, şi tac şi sufletul meu tace şi el: căci sufletu-mi trăieşte într-o neştiută lume. Piersicii-n floare, apele ce curg. O frumuseţe care n-are nume.” ( Li Po)

Mulţumesc, Sorin!

,,Înălţaţi-vă, mai degrabă cu cel care dă,
primindu-i darurile ca pe nişte aripi..."
( Kahlil Gibran )

,,Eu Te iubesc!"...dacă e vineri, e poezie...

Eu Te iubesc, dar simt că nu-s

nicicând a' mele mâini în stare
să se înalţe-atât de sus

ca să-Ţi ajungă la picioare.

Eu Te iubesc, dar ştiu că n-am

să-Ţi pot aduce-aşa trăire,
încât pe fiecare ram

să-mi străluceasc-o dăruire.

Eu Te iubesc, dar vai, nu pot

să mă înalţ cât simt că-mi cere
lumina Ta ce-mi umple tot

de înţeles şi de tăcere.

Eu Te iubesc, dar n-am s-ajung

să pot fi-atât de plin de Tine
pe cât doresc de timp prelung,

cu cele mai cereşti suspine.

O, Te iubesc, dar cum pot eu

să Te cuprind pe Tine oare,
Atotputernic Dumnezeu,

Nemărginire orbitoare?

Dar Tu Te poţi apropia,

sfinţind fiinţa mea cea nouă,
micindu-Te să-ncapi în ea

ca soarele-ntr-un strop de rouă.

( Traian Dorz )

Iată şi melodia! :)

Femeia - ,,înger" sau...?

Ce o face pe o femeie să fie cu adevărat frumoasă?...Ce atrage încrederea şi respectul celor ce o cunosc?
Sunt atâtea femei cu chip angelic, dar la care frumuseţea lipseşte...
Şi, de asemeni, sunt femei care nu se fac remarcate neapărat prin trăsături deosebite ale frumuseţii fizice, şi totuşi strălucesc...
Nu voi spune mai mult...Aştept cu nerăbdare gândurile voastre...presimt că va fi o dezbatere cu adevărat ,,frumoasă" : )

Am ales doar nişte citate:

,,Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. ( Biblie, Geneza 2, 22-23 )

,,Gura şi-o deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei.

Ea veghează la propăşirea casei sale şi pâine, fără să lucreze; ea nu mănâncă.

Feciorii săi vin şi o fericesc, iar soţul ei o laudă:

"Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate!"

Înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată!

Să se bucure de rodul mâinilor sale, şi la porţile cetăţii hărnicia ei să fie dată ca pildă! ( Biblie, Proverbe 31, 26-31 )

,,Bătrânele de asemenea să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine,

Ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii,

Şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. “ ( Biblie, Tit 2, 2-5 )

,,Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar dacă sunt unii care nu se pleacă cuvântului, să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor,

Văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială.

Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe,

Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor,

Precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic. ( Biblie, 1 Petru 3, 1-6 )

,,Nu iubeşti o femeie pentru că e frumoasă, dar e frumoasă pentru că o iubeşti...”

( autor necunoscut )

Ce o face pe o femeie să fie cu adevărat frumoasă?..
.Ce atrage încrederea şi respectul celor ce o cunosc?

Cutia cu minuni

Povestioara ce urmează este realizată în cadrul concursului propus aici de Sorin M. pentru a mai aduce un zâmbet pe faţa micuţului Fabian.

Era odată un îngeraş ce se tot juca pe plaiul cerului cu mingi de stele. În fiecare zi se dădea pe un tobogan de curcubeu şi sărea şi făcea tumbe pe norii pufoşi. De dimineaţă până seară se juca plin de veselie. Când venea noaptea, lua câte un pumn de vise frumoase şi le presăra pe pământ…mai ales copiilor cuminţi. Îngeraşul nu dormea niciodată. Îi plăcea prea mult cum adormeau copilaşii de sub cerul înstelat!

Într-o seară, se uită spre Pământ şi i se păru că sunt şi acolo atâtea stele…Crezu că au căzut din cer atunci când el împrăştia visele…La un moment dat se gândi: oare cum este să visezi? Oare cum este să te trezeşti dimineaţa şi să vezi că visul se împlineşte?

Mai luă un pumn de vise şi îl presără peste copilaşii ce dormeau…Îi privea curios…Îi privea cu drag…Dintre toţi copilaşii, unul zâmbea deseori prin somn…Era Fabian, băieţelul cu cel mai frumos zâmbet…Ştia despre el că e bolnăvior…Şi totusi, ce frumos zâmbea prin somn!…Uitându-se la el, îngeraşului îi apăru prima lacrimă de drag…Vru neapărat să meargă pe pământ, lângă Fabian…Vroia să îi dea visul însănătoşirii şi să îl ajute să se împlinească…

Îl rugă pe Dumnezeu să îi dea voie să meargă printre îngeraşii pământului…Dumnezeu a zâmbit şi i-a spus că la asta se gândise şi El. I-a umplut aripile cu stele, cu curcubee, i-a dat un coşuleţ cu ciocolate în forme de îngeraşi şi câteva cărţi de colorat. Când era gata să plece, l-a chemat şi i-a mai dat o cutie în staniol auriu, dar îngeraşul nu a mai avut timp să mai întrebe sau să se mai uite să vadă ce este înăuntru. Zbură repede către pământ, în cămăruţa de spital unde dormea Fabian…Răsuflă uşurat că a reuşit să ajungă înainte să răsară soarele. Puse toate darurile pe noptiera lui, şi îl privea cum dormea cufundat în lumea viselor…

La un moment dat se văită…Zâmbetul dispăruse…În schimbul lui apăruse o grimasă de durere…Îngeraşul sări repede şi îi puse aripa lui pe frunte…Fabian se linişti, zâmbi din nou şi se trezi…

Pe noptiera lui străluceau darurile aduse de îngeraş…Fabian nu mai putea de bucurie!…Nu ştia la care să se uite mai întâi…Le luă pe rând…Într-un final ajunse la cutia aurie..Era legată cu o fundă albastră…O tot răsuci pe toate părţile să vadă cum o poate desface…Îngeraşul îl ajută…Fabian era aşa de curios! Şi îngeraşul la fel…Oare ce era în cutie?...Şi când desfăcu cutia, doar îngeraşul a putut înţelege că acolo era visul cel frumos al lui Fabian de a fi sănătos…Dintr-o dată, Fabian se simţi bine, boala dispăruse…Medicul a venit şi i-a spus că Dumnezeu a făcut o minune…

Îngeraşul tresălta de bucurie…iar Fabian spuse ţopăind:

- Acum ştiu cum se numeşte surpriza din cutie: MINUNE!

Şi, din clipa aceea, Fabian şi îngeraşul au plecat spre casă şi s-au jucat cu toţi copiii din vecini…Le-au dat şi lor steluţe şi curcubee şi ciocolăţele în formă de îngeraşi…I-au învăţat să viseze şi să se împrietenească cu îngeraşii fiindcă doar îngeraşii aduc din cer ,,cutia cu minuni”…

Fără Tine....

( 18 octombrie 2009 – privind cu ochii în lacrimi Cerul...)

Fără Tine...

Fără Tine în gând nu pot adormi zâmbind

Şi n-aş căuta în zori privirea-Ţi din Soare...

Fără Tine nu pot să visez vise cuminţi

Şi luna şi-ar acoperi faţa ruşinându-se...

Fără Tine de mână pe cărări bătătorite

M-aş rătăci alunecând în prăpăstii adânci...

Fără Tine în clipa extazului iubirii fierbinţi

N-aş şti ce e lacrima fericirilor de pe munte...

Fără Tine alături în iubirile mele de semeni

Aş uita ce e dorul ce-Ţi scrie psalmii de iubire...

Fără Tine în rostirile şoptite şi în tăceri,

Cuvintele ar plânge uitate, frânte şi zdrobite...

Fără Tine, în dureri şi dezamăgiri fugare,

m-aş topi şi m-aş face râu de-amaruri...

Dar cu Tine eu visez zâmbind

şi zbor plângând pe-aripa Ta

Numărând şiragul nesfârşit

Al lacrimilor fericite,

Şi-al clipelor înveşnicite...

PS. Iată aici cum a luat naştere acest poem...Şi ca totul să fie minunat, Rahela a devenit a 100 persoană înscrisă la Psalmdedor! Îi mulţumesc!

Dragă Rahela, această postare îţi este dedicată în primul rând ţie!

Să descoperim împreună bogăţia Sfintei Scripturi!

Săptămâna trecută, în articolul despre Biblie, îmi mărturiseam bucuria de a descoperi comorile din Biblie împreună cu un grup...

Atunci a apărut gândul de a încerca în fiecare luni, la început de săptămână, să aprofundăm, să studiem, să ne înrădăcinăm în Cuvântul Lui Dumnezeu, pentru ca săptămâna ce stă înainte să fie una de biruinţe, de sfinţire, de iubire, de zboruri fericite spre Înalturi, de împrietenire cu Dumnezeu...

Propun pentru această zi şi pentru această săptămână următorul fragment:

2 Timotei 3, 15-17

15. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

16. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate,

17. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.

După recitirea textului, propun să completăm în gând, sau în scris, următoarele enunţuri :

1. Un adevăr descoperit ar fi…
2. Un gând nou…
3. O întrebare pe care mi-o pun…
4. O atitudine ce trebuie să schimb…
5. O faptă pe care ar trebui să o fac…
6. Un obicei pe care vreau să mi-l cultiv…

Vă mulţumesc că mă însoţiţi în a descoperi bogăţia Scripturii, şi fie ca săptămâna aceasta să fie una cu adieri de Rai…!

Dacă e duminică, e rugăciune şi lacrimă şi flori....

,,Iată înnoirea legământului meu:

Toate gândurile mele am să Ţi le împărtăşesc Ţie şi nu voi mai ascunde de Tine nimic din ale mele, niciodată!

Toate trăirile mele am să Ţi le împărtăşesc Ţie, cu toată inima mea deschisă, fără să mai ţin

nici o taină a inimii mele, dezvelită Ţie!

Mustră-mă când greşesc, oricât de aspru ştii Tu că este nevoie, n-am să mă mai supăr niciodată pe Tine!

Pedepseşte-mă când merit! Aceasta mă va face să văd mai bine cât mă iubeşti de cu adevărat,

Dar nu Te mai despărţi niciodată de mine!

Pot să îndur orice mustrare a Ta, pot să rabd

orice pedeapsă ai vrea să-mi dai,

Dar nu pot nici gândi să mă mai despart de Tine, niciodată.

Preaiubitul inimii mele întregi,

Iisuse!..."

( Traian Dorz, ,,Prieten tinereţii mele", pag. 144 )

Flori de Iubire

( 16 octombrie 2009 – dorind în suflet Veşnica Primăvară cu veşnice flori...)

Te simt pe cărările inimii

Păşind cu tălpi de lumină

Şi lăsând în urma Ta miresme de Cer...

Îţi simt pasul uşor ocolind rane

Pentru ca apoi să îngenunchezi lângă ele

Şi lacrima Ta să le spele...

Simt florile crescând din dureri

Pe care atingerea sfinţeniei Tale

Le-a făcut flori de iubire,

Cu petale ce nu se ofilesc,

Cu frunze ce nu-ngălbenesc...

Cu parfum de şoapte ,,Te iubesc!”

Ce mult aş fi vrut să le dăruiesc

Semenilor ce-mi par îngeri...

Dar Tu mi-ai spus blând:

,,Cheamă-i la tine în suflet,

Pe cărări de iubire

Cu flori de nemurire!”

Şi i-am chemat, Doamne!

Fă Tu curat în cămara inimii mele

Şi-mpodobeşte-mi grădina

de florile Iubirii Tale

cu parfum de şoapte ,,Te iubesc!”!

,,Vreau să iubesc, Iisuse!" ...dacă e vineri, e poezie...

Vreau să iubesc, Iisuse, vreau pururi să iubesc...
chiar dacă toţi aceia ce-n inimă-i primesc
vedea-voi că-n necazuri şi-n greu mă părăsesc...
eu vreau... eu vreau, Iisuse, de-a pururi să iubesc...

Vreau să-i iubesc, Iisuse, pe toţi pân-la sfârşit...
chiar dacă şi aceia ce-odată m-au iubit
călca-vor prin noroaie pe sufletu-mi zdrobit,
vreau să iubesc, Iisuse, vreau... până la sfârşit.

Vreau pururi fraţi şi prieteni pe toţi să mi-i socot,
din inima întreagă şi sufletul meu tot,
chiar când zdrobit pe drumuri nici plânge n-o să pot,
vreau fraţi, vreau fraţi, Iisuse, şi prieteni să-i socot.

Ajută-mă, Iisuse, să pot iubi oricând
pe duşmani, pe prieteni, pe oamenii de rând,
pe toţi, pe toţi, Iisuse, un singur dor având:
să pot, să pot, Iisuse, să pot iubi oricând...

Vreau să iubesc pe toţi acei pe care Tu,
Iisuse Drag, mi i-ai lăsat, pe toţi acei ce mi i-ai dat
vreau să-i iubesc mereu, cu drag vreau să-i iubesc...

( Traian Dorz )

Biblia - ,Scrisoarea de dragoste a Lui Dumnezeu"

Oare de ce nu citesc oamenii Biblia?!

Dar creştinii, creştinii de ce nu o citesc?!...

Prima dată am văzut Biblia la biserică. Eram o copilă de 3, 4 anişori şi îmi plăcea că avea coperta strălucitoare...Mergeam cu bunica şi o sărutam...De atunci am ştiut că e ceva ce trebuie preţuit!

Apoi am văzut la bunicul dinspre tată o biblie mare, cu foi îngălbenite şi unsuroase pe la colţuri, ca ceaslovul lui Creangă... Bunicul citea când se lăsa seara. Ţinea fereastra deschisă şi eu îl auzeam când mergeam la fântână...

Într-o zi, când el nu era în casă, m-am apropiat de masa pe care era mereu Scriptura deschisă...Am citit ceva despre război, ape, cai , călăreţi...Nu am înţeles mare lucru...Dar simţeam puternic că de acolo ne vine ocrotirea împotriva inundaţiilor ( era prin 74, la 4 ani după marile inundaţii când lumea încă era îngrozită ).

Când eram în clasa a IX-a, mama a făcut rost de o Biblie mică şi m-a sfătuit să o citesc. M-am apucat şi am citit Ev. după Luca. Acolo am aflat mai multe despre Iisus Hristos. Era captivant, dar nu suficient, aşa cum erau romanele de dragoste pe care începusem să le citesc atunci :) Aşa că am pus Biblia pe raft şi mai ştergeam din când în când praful de pe ea...

În liceu, chiar dacă era perioada comunistă, trei dintre profesori au adus biblia la ora de curs: prof. de limba română a adus-o ca să ne explice despre frumuseţea literară, poetică, din cartea ,,Cântarea cântărilor”; prof. de istorie a adus Biblia ca să ne arate din istoria poporului evreu, iar prof. de muzică a adus-o ca să ne demonstreze câtă înţelepciune este concentrată într-un verset din Psalmii cântăreţului David. Tot de la el a aflat că poetul Ioan Alexandru le vorbea studenţilor două ore dintr-un singur verset. Era perioada în care făcusem rost de cartea ,,Imnele Iubirii” de Ioan Alexandru.

Anii au trecut...La cinci ani de la căsătorie am hotărât cu soţul să avem un program zilnic de studiat Scriptura, de memorat versete...Am făcut ce am hotărât ! Şi acum ştiu acele versete...Atunci m-am ,,îndrăgostit” de Biblie...Pentru mine e ,,scrisoarea de dragoste a Lui Dumnezeu pentru omenire”...

Îmi place enorm să studiez cu un grup, şi dacă e şi un teolog în acel grup, e minunat!

Iată câteva versete despre înţelepciunea Bibliei:

Iosua 1,8: ,, Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzeşte-te de ea ziua şi noaptea, ca să plineşti întocmai tot ce este scris în ea; atunci vei fi cu izbândă în căile tale şi vei păşi cu spor. ”

2 Timotei 3,15-17 ,, Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun."

Revin cu întrebările de la început:

Oare de ce nu citesc oamenii Biblia?!

Dar creştinii, creştinii de ce nu o citesc?!...

Din tainele Iubirii...

( octombrie-2007...Ce poţi face atunci când cunoşti suflete înnobilate de acelaşi dor?! Nu faci decât să laşi lacrima iubirii să curgă încet , apoi murmuri la nesfârşit adânca şi calda rugăciune de binecuvântare,... şi...scrii versuri... )


Din tainele Iubirii Tale,
Iisuse drag, din nou primesc
Ninsoare albă de petale
Ce-mi umple a tristeţii vale
Cu noi îndemnuri să iubesc...

Din unda timpului desprind
O nouă zi de bucurie,
O zi în care se cuprind
Şi se alină, se aprind
Un dor cu-alt dor de veşnicie.

Din razele din răsărit
Desprind pe cea mai luminoasă,
Să mă aprindă c-am primit
Iubirea Celui Răstignit,
Şi să mi-o facă mai frumoasă.

Din dulci culori de curcubeu
Aleg culorile jertfirii...
Şi-atunci nimic nu-mi pare greu,
Şi-alerg şi cânt şi-alin mereu
Şi-aşa mă dăruiesc iubirii.

Din multele-nălţimi ce sui
Aleg pe cea ce Te atinge...
Şi-n tresărirea ei să-mi spui
Că altă alinare nu-i !...
Şi fericirea-ncepe-a plânge...

Din armoniile cântării
Ce mi-a-nlăcrimat privirea,
Rămân cu-acordul adorării...
Şi plâng de doru-mbrăţişării
A Celui ce-mi vrea fericirea.

Din multele îmbrăţişări,
Ce le împart cu dărnicie,
Fă să răsară numai flori
Să umple-a inimii comori
De-alin şi dor de veşnicie.

Din arse dorurile noastre,
Iisuse-alege unul care,
Tânjind spre zările albastre
Şi pribegind prin vremi sihastre,
Să Te-ntâlnească-n Sărbătoare.

Cinci paşi spre iertare

Cu mulţi ani în urmă îmi notam în carneţel următorii paşi spre iertare:

"1. Când vi se strânge stomacul dacă vă gândiţi la o anumită persoană, înseamnă că nu aţi iertat-o cu adevărat. În primul rând trebuie să-L rugaţi pe Dumnezeu să vă ajute să iertaţi persoana respectivă.

2. Acum rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ierte pe dvs. Dacă dvs. mai aveţi pe cineva pe care nu l-aţi iertat, nici Dumnezeu nu vă poate ierta păcatele dvs. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ierte atitudinea şi neînduplecarea.

3. Următorul pas este să cerem dragostea lui Dumnezeu. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă dea toată dragostea pe care El o doreşte pentru persoana respectivă. Apoi aşteptaţi în linişte până ce primiţi această dragoste.

4. Acum trebuie să mărturisiţi această dragoste. Întrebaţi-L pe Dumnezeu în ce fel puteţi face acest lucru. Desigur nu vreţi să înrăutăţiţi situaţia, de aceea aveţi nevoie de înţelepciune şi tact. Poate fi o îmbrăţişare, o strângere de mână, un buchet de flori, o simplă cerere de iertare.

5. Rugaţi-vă la Dumnezeu pentru persoana, pe care tocmai aţi iertat-o. Domnul Iisus, în înţelepciunea Sa, a spus: " ...rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc " (Matei 5, 44)"

Mă uit peste aceste notiţe şi mă rog Domnului să-mi dea toată dragostea de care am nevoie pentru a-i putea îmbrăţişa la fel pe toţi oamenii. Sunt conştient de faptul că aceşti 5 paşi îmi arată care este cheia unei rugăciuni ascultate: iertarea - de aceea aştept de la voi alte sfaturi şi de ce nu, pasul 6, 7, 8....etc!

Mesaj pentru sufletul soţului...

( ...uneori, luate de valul vieţii, al rutinei zilnice, uităm cât e de minunat să avem un soţ puternic şi
plin de grijă pentru noi...)

Poate că nu îţi surprind mereu luceferii din privire,
Dar când pleci departe simt că se face întuneric...
Poate nu mă aplec cu tandreţe
spre fiecare petală din buchetul de trandafiri,
Dar când paşii tăi nu se mai aud de multe zile,
casa nu mai e plină de primăvară...
Poate că uneori nu iau cuvintele tale
cu ambele mâini ale inimii,
Dar când alte tărâmuri îţi aud şoaptele,
în odaia sufletului meu se aude
un ecou de plâns de dor...
Poate că uneori am crezut că şi braţul meu
e puternic asemeni braţului tău,
dar când mi-a lipsit căldura lui,
mă rugam să îţi fie munca uşoară...
Poate că uneori am crezut că Dumnezeu
îţi vorbeşte prin mine, dar când tu ai tăcut,
rugându-te în noapte,
am ştiut că eu pot să îi vorbesc lui Dumnezeu prin tine,
Soţul meu drag!

Dacă e duminică, e rugăciune şi lacrimi de mulţumire şi flori...

Evident că nu ne rugăm doar duminica...O facem cât de des putem...uneori chiar şi făcând treabă sau mergând pe stradă...
Am propus pentru azi o rugăciune pentru binefăcătorul nostru...fiecare avem unul sau doi...

Rugăciune pentru binefăcătorul tău ( meu)

,,Dumnezeule al dragostei, Ţie sunt dator a-Ţi mulţumi pentru dulcele simţământ al dragostei şi ocrotirii, de care mă bucur. O, Cel ce eşti izvorul tuturor bunătăţilor, revarsă binecuvântarea şi binefacerile Tale peste acela pe care inima mea îl cinsteşte şi il iubeşte, peste robul Tău (numele). Apără-l de toate primejdiile ce bântuie viaţa muritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lui întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor şi ai suferinţelor din viaţa lui. Umple inima lui de bucuria mântuirii Tale, povăţuieşte-i paşii pe căi drepte, în scopul mântuirii şi al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele suferinţe să-i înnoureze fruntea şi să-i amărască inima. Nenorocirile lui să nu facă a i se coborî lacrimi în ochi, inima lui să nu fie jertfa întristărilor. Fă ca fiecare din zilele lui să fie o frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori. Iar dacă va fi ameninţat de nenorocire, fii apăratorul şi ocrotitorul lui, precum el este apărătorul meu. Ori în ce parte va merge sau se va afla, umbreşte-l cu bunătatea şi apărarea Ta. Dă-i, Dumnezeul meu, toate plăcerile şi toate bucuriile iertate muritorilor care păzesc poruncile Tale si că fac bine aproapelui lor. Îngerul Tău cel bun să-l însoţească şi să-l păzească în toate zilele lui .Şi, după o viaţă lungă, plină de binefaceri şi fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătăţile Tale cele fără de sfârşit, gătite tuturor celor ce lucrează virtutea. Amin."

Mulţumesc, binefăcătorii mei!